Zboară cormoranule, zboară!

Eu ma ocupam de flori, el se ocupa cu găurile. Împreună formam un cuplu ciudat dar stabil. Uneori metaforele mele îl destabilizau dar senzația nu dura mult și nu lăsa urme. Ne înțelegeam din priviri și construiam din fapte. Pe vremea aceea, cel mai mult îmi plăcea să gust sarcasmul serialelor americane. „Sub Pământ SRL” ma făcea să mă simt vie. In comparație cu alții, mai aveam o șansă.

Continuă să citești Zboară cormoranule, zboară!

Nuanță lipsă

 

Sparge-mi inima
În 4 sentimente 
De egală importanță 
Repartizate uniform 
Și lipite cu o doză infinită 
De speranță
Pe linia paralelă cu lumea
Ce ne desparte 
În patru emisfere nordice
Din neant și complet absurd  
Inventate.
Stoarce- mi sufletul
Cu tine cu tot
Cât poți de fin
Și de meschin
Și apoi trimite mesaj 
Că -n lipsa unui anumit tip de nuanță 
Nu mai există 
Nicu urmă de speranță 
Că orice ai face
Și oricum te-ai învârti
Nu vei putea niciodată
Prea  rezistent la mine
Să devii
Și de aceea uneori te rupi și fugi
Călcând totul în picioare 
Complet indiferent
La urma care doare 
Căci tu, îmi scrii cu două – trei virgule
Lipsă,
Tu ești indemn 
De vis degeaba și deplin…

Fericirea de a fi

Fericirea de a fi

Literatura ca utopie

E rană vie urcată cu forța într-un Audi 4 și lăsată să curgă la vale. Șosea îngustă, arbori pe margine cât cuprinde și-n rest, o muzică în surdină. Oamenii încă dorm, orașul e în pantă, sufletul ei se prelinge la vale. Nimănui nu-i pasă. Și-n definitiv de ce i-ar păsa? Semnificația gestului le-ar scăpa printre degete și proporțional, raportat la numărul de necunoscuți care ar avea o opinie de exprimat, numărul celor care ar da o secundă dintr-o viață să asculte și, un pic mai mult, să o înțeleagă, s-ar dovedi constat nesemnificativ de mic.

Vezi articolul original 275 de cuvinte mai mult

Trec, trecem, vom fi trecut

Literatura ca utopie

Indiferent în ce direcție aș privi, viața are o nuanță de verde crud. Nicidecum negru, nicidecum alb. Diferența dintre apogeu și uitare este definită de linia fină a orizontului. Orizontul meu se termină ieri și se repetă la infinit mâine. Sunt în mare parte iarnă și uneori îngheț sub un polei subțire. Uit de unde am înghețat ultima oară și o iau constant de la capăt. Inifinitul meu nu are capăt și, de aceea devin spirală. Dau impresia de cerc dar diferența este fina. Nu încerc să o explic. În definitiv sunt la rândul meu ceea ce vor ceilalți să creadă că as putea fi.

Vezi articolul original 242 de cuvinte mai mult

Ninge și sorb

filled white cup on top of gray saucer

@ Jeremy Ricketts

Azi aș mări prețul la pachetul cu filtre de cafea numărul 4. Ninge și sorb. Încerc să găsesc prețul corect. 6,83 lei este un infinit prea puțin. Calculul mental se împotmolește imediat înainte de vírgula. Prețul materiei prime nu-mi iese la cantar. Combustibilul costă și mai trebuie întreținute și mașinile. Da, mașinile, în plus de sufletul oamenilor. Mă pune pe gânduri sufletul oamenilor. Gândesc și sorb. Se face ora nouă, și, în pofida previziunilor, iarna continuă să cadă.

Continuă să citești Ninge și sorb

Hai!

 
Hai să ne urcam la întâmplare
în acceleratul fără numar
Și sa privim tăcuți
Ca doi adulți
Gările, pomii, păsările
Stările sa ni le ordonom
cuminți
Între trei copii așezați
Cu gândurile vraiște
Între
Doi părinți plictisiți
și apoi
Sa ne imaginăm c-am fi
Ca și cum nici n-ar exista
vidul dintre noi
Să ne prefacem că amestecam
Iarna cu fulgii
frigul cu gările
Și zâmbetele sa le ștergem
cu mâneci înmuiate în nepăsare
Tot la întâmplare
Într-un accelerat oarecare