Ieri C. mi-a explicat cum stă treaba cu dorinţa. Stăteam în biroul acela gol şi rece şi ascultam incredulă. “Rutina uzează” îmi spunea C., “uzează atât de tare, încât nici nu-ţi dai seama că eşti pe sfârşite. Intri într-un cerc şi nu mai ieşi. Te crezi la adăpost acolo, în cerc. Ai raza ta, diametrul tău constant, propriile tale unghiuri de a vedea şi a măsura lumea. Funcţionezi că un robot în cercul tău şi eşti mulţumit. Ţi-ai atins scopul. Nu mai ai griji, nu mai ai probleme, totul este prealabil trasat. Problema cu rutina este că toate liniile, toate razele, toate unghiurile acelea stabile se uzează. Te uzează. Tu nu-ţi dai seama că se uzează, eşti prea prins în cerc. Şi deodată apare “stimulul”, evenimentul acela minor care dereglează cercul schimbându-i raza. Detaliul acela nesemnificativ care îţi spune că eşti pe terminate. Că scopul, odată atins, trebuie schimbat. Că durata de viaţă a scopului nu poate fi nelimitată”.
“Evenimentul acela minor” îl trezise pe C. la viaţă într-o marţi. Viaţa lui ordonată cu ore fixe de trezire, ore fixe de plecare, “ore fixe de” era prea ordonată. Prea predictibilă. Îi lipsea sarea şi piperul. Dorinţa. Extazul. Posibilitatea.
Abisuri 