Viaţa într-un cerc

Ieri C. mi-a explicat cum stă treaba cu dorinţa. Stăteam în biroul acela gol şi rece şi ascultam incredulă. “Rutina uzează” îmi spunea C., “uzează atât de tare, încât nici nu-ţi dai seama că eşti pe sfârşite. Intri într-un cerc şi nu mai ieşi. Te crezi la adăpost acolo, în cerc. Ai raza ta, diametrul tău constant, propriile tale unghiuri de a vedea şi a măsura lumea. Funcţionezi că un robot în cercul tău şi eşti mulţumit. Ţi-ai atins scopul. Nu mai ai griji, nu mai ai probleme, totul este prealabil trasat. Problema cu rutina este că toate liniile, toate razele, toate unghiurile acelea stabile se uzează. Te uzează. Tu nu-ţi dai seama că se uzează, eşti prea prins în cerc. Şi deodată apare “stimulul”, evenimentul acela minor care dereglează cercul schimbându-i raza. Detaliul acela nesemnificativ care îţi spune că eşti pe terminate. Că scopul, odată atins, trebuie schimbat. Că durata de viaţă a scopului nu poate fi nelimitată”.

“Evenimentul acela minor” îl trezise pe C. la viaţă într-o marţi. Viaţa lui ordonată cu ore fixe de trezire, ore fixe de plecare, “ore fixe de” era prea ordonată. Prea predictibilă. Îi lipsea sarea şi piperul. Dorinţa. Extazul. Posibilitatea.

Continuă lectura „Viaţa într-un cerc”

Anunțuri

Sau poate invers

Sunt zile care încep pe o muzică de Crăciun şi sfârşesc pe aceeaşi muzică. De Crăciun.

Soarele bate frunze galbene pe umăr, muzica urlă defazat şi cineva – nu ştiu cine – numără trecerile. Un pas, doi paşi ….. O mulţime prea mică şi prea înceată de paşi. Mă urc într-un tren aproape plin şi-mi găsesc un loc la o fereastră. Cânt şi plâng. Sau poate invers. În faţa mea un om la vreo 30 de ani găseşte asta ciudat şi mă fixează. Fix şi lung. Mă fac că nu exist. Că nu există. Că mă pierd. Că mă afund. Că mă chinui. Că nu mă mint. Mă fac şi nu reusesc să mă fac.

Continuă lectura „Sau poate invers”

Jocul de-a sârma

Unde ai dispărut tu vrabio?
Se cutremură sârma de atâta ploaie
Te caut pe sârmă şi nu eşti
În spatele picurilor şi nu te găsesc
Îmi pun un pulover gri de caşmir moale
Şi te privesc cum nu eşti
E atât de rece să nu fii
„Hai să ne jucăm de-a ploaia”
Îţi spun
Şi tu, pentru că nu eşti
Tu nu opui rezistenţă gândurilor
Tu nu opui rezistenţă nici mâinilor
Şi pentru că nu eşti, tu vrabio
Eu continui să ating vidul
Cu vârful limbii.
Une ai dispărut tu vrabio?
Ai un gust atât de ciudat când nu eşti…

Hai să căutăm peticul

Hai să căutăm peticul
Să-l acoperim cu noi
Tu peste petic
Eu de-un alb rezonabil
Hai să numărăm stelele
Să le dăm nume aleatoare
Eu din perspectiva ta
Tu din pură întâmplare
Hai să ne imaginăm
O iarnă albă
Şi multe stele căzătoare
Hai să mai cădem odată
Odată cu albul
Odată cu peticul
Odată cu noi
Să testăm cât e de de simplu să cazi
Să devii una cu altul….

Mi-e îndeajuns senzaţia pietrelor

Acesta este infinitul acela de cuvinte nespuse. Sentimentul acela cu S mare. Cât se poate de mare. Mai mare decât mult mai marele marilor. Aceasta este firimitura aceea căzută între pietrele acelea mici şi multe. Firimitura aceea căzută pe o scară de lemn bătut de ploi. Îmi fusese atât de milă de lemn, atât de milă de secundele acelea multe şi lungi, de tăcerile acelea adânci … Îmi fusese atât de milă de pietre, atât de milă de noi, de distanţele acelea imense dintre noi… de golul acela atât de gol încât dădusem firimitura la pietre. Şi tu mă intrebasei „aşa dai tu firmiturile, la pietre?” şi eu îţi răspunsesem mecanic şi raţional că aşa se face.

Continuă lectura „Mi-e îndeajuns senzaţia pietrelor”

Ai naibii ani !

E o vreme să-ţi baţi cuie în tâmplă. Să-ţi înfigi nuiele în ochi şi scotch peste buze. E o vreme să tragi de aţă pâna se rupe şi, dacă nu se rupe, să o rupi tu, cu dinţii tăi albi şi bine frecaţi. E o vreme să omorî toţi puricii. Toţi păduchii. Să dai cu petrol până îţi ia pielea foc şi, dacă nu vrea să ia, să iei tu foc în locul ei. Cu piele cu tot.

Continuă lectura „Ai naibii ani !”