Viaţa într-un cerc

Ieri C. mi-a explicat cum stă treaba cu dorinţa. Stăteam în biroul acela gol şi rece şi ascultam incredulă. “Rutina uzează” îmi spunea C., “uzează atât de tare, încât nici nu-ţi dai seama că eşti pe sfârşite. Intri într-un cerc şi nu mai ieşi. Te crezi la adăpost acolo, în cerc. Ai raza ta, diametrul tău constant, propriile tale unghiuri de a vedea şi a măsura lumea. Funcţionezi că un robot în cercul tău şi eşti mulţumit. Ţi-ai atins scopul. Nu mai ai griji, nu mai ai probleme, totul este prealabil trasat. Problema cu rutina este că toate liniile, toate razele, toate unghiurile acelea stabile se uzează. Te uzează. Tu nu-ţi dai seama că se uzează, eşti prea prins în cerc. Şi deodată apare “stimulul”, evenimentul acela minor care dereglează cercul schimbându-i raza. Detaliul acela nesemnificativ care îţi spune că eşti pe terminate. Că scopul, odată atins, trebuie schimbat. Că durata de viaţă a scopului nu poate fi nelimitată”.

“Evenimentul acela minor” îl trezise pe C. la viaţă într-o marţi. Viaţa lui ordonată cu ore fixe de trezire, ore fixe de plecare, “ore fixe de” era prea ordonată. Prea predictibilă. Îi lipsea sarea şi piperul. Dorinţa. Extazul. Posibilitatea.

Continuă să citești Viaţa într-un cerc

Jocul de-a sârma

Vrabie

Unde ai dispărut tu vrabio?
Se cutremură sârma de atâta ploaie
Te caut pe sârmă şi nu eşti
În spatele picurilor şi nu te găsesc
Îmi pun un pulover gri de caşmir moale
Şi te privesc cum nu eşti
E atât de rece să nu fii
„Hai să ne jucăm de-a ploaia”
Îţi spun
Şi tu, pentru că nu eşti
Tu nu opui rezistenţă gândurilor
Tu nu opui rezistenţă nici mâinilor
Şi pentru că nu eşti, tu vrabio
Eu continui să ating vidul
Cu vârful limbii.
Une ai dispărut tu vrabio?
Ai un gust atât de ciudat când nu eşti…

Hai să căutăm peticul

Hai să căutăm peticul
Să-l acoperim cu noi
Tu peste petic
Eu de-un alb rezonabil
Hai să numărăm stelele
Să le dăm nume aleatoare
Eu din perspectiva ta
Tu din pură întâmplare
Hai să ne imaginăm
O iarnă albă
Şi multe stele căzătoare
Hai să mai cădem odată
Odată cu albul
Odată cu peticul
Odată cu noi
Să testăm cât e de de simplu să cazi
Să devii una cu altul….

„Te” atât de tare

@ Felix Russell-Saw

„Te” atât de tare
Încât mă doare
Mă doare timpul care nu vrea să treacă
Şi încăpăţânarea secundelor de nu a intra la apă
Mă dor buricele degetelor pe tastatură
Şi literele mari mă dor la încheietură
Şi deodată …
Toate cuvintele îmi tac în bătătură

Continuă să citești „Te” atât de tare

Ai naibii ani !

E o vreme să-ţi baţi cuie în tâmplă. Să-ţi înfigi nuiele în ochi şi scotch peste buze. E o vreme să tragi de aţă pâna se rupe şi, dacă nu se rupe, să o rupi tu, cu dinţii tăi albi şi bine frecaţi. E o vreme să omorî toţi puricii. Toţi păduchii. Să dai cu petrol până îţi ia pielea foc şi, dacă nu vrea să ia, să iei tu foc în locul ei. Cu piele cu tot.

Continuă să citești Ai naibii ani !

O priveai cum se ridică dintre pietre

O priviseși atunci ca picată din norii aia albi şi o crezuseși. Se citea dragostea în privirea aceea pierdută dincolo de tine. Te întrebase dacă e posibil să iubeşti aşa, intens şi multiplu în acelaşi timp şi tu îi răspunseseși ceva vag, şuşotit printre dinţi. De unde să ştii tu dacă e posibil? Pentru tine nu exista iubire multiplă, tu, raţionala, tu vedeai lumea în alb şi negru. Ea nu aşteptase răspunsul, ea îşi avea certitudinile ei. Îţi povestise că redevenise deodată ceea ce fusese odată, adolescenta îndrăgostită de soare, de flori, de culoare. De oameni şi versuri. Îi era aşa de bine să redevină, le dorea tuturor să redevină ca ea. Tu o priviseşi şi o felicitaseşi şi totuşi nu o înţeleseseşi. Tu, raţionala, tu concepeai viaţa doar într-un singur sens, sensul acelor de ceas. Fără întoarceri posibile.

Continuă să citești O priveai cum se ridică dintre pietre

Un pic mai puţin

O îngropase sub tona ei de inepţii. O acoperise bine cu explicaţii justificate. Raţionale. Ea ştia, bănuia tona. Era o tonă logică, vizibilă cu ochiul liber. Ea avea ochelari de cal. O acceptase drept alternativă şi acum o regreta. O tonă şi un pic, picul acela justificat, picul acela bănuit.

Continuă să citești Un pic mai puţin

Am atâtea de nespus

Poezia este felul meu de a nu spune lucrurilor pe nume. Şi am atâtea de nespus …. Uneori am impresia că dau pe dinafară. E atât de greu să nu poţi spune. Strângi în tine şi pui în rafturi şi când se termină rafturile arunci la nimereală şi când se termină nimereala cauţi rime albe pentru gânduri negre şi nu spui. Şi atunci ies cele mai frumoase nespuse, din prea profund şi din prea adânc şi din prea plin şi din prea peste puterea ta de înţelegere şi din prea peste raţiune şi din prea peste sentiment.

atatea de nespus

Continuă să citești Am atâtea de nespus