Accidentul

Trenul se oprește brusc, undeva între Comarnic și Câmpina. Domnul Irimia tresare și, încercând să vadă ce s-a întâmplat, dă cu capul de geamul murdar. Cade bolovan înapoi pe scaunul îmbrăcat în velur și începe să tremure. Nu-l doare locul unde a atins cu capul geamul, îl doare inima. „Cum să te doară inima doamne iartă-mă, inimă nu doare, îi tot spunea, Ana, nevastă-sa, pe vremea când nu era încă beteaga. Dar el simțea că ceva nu-i în regulă cu inima lui, îi bubuia uneori în piept așa de tare de-o auzea în timpan cum ciocanea neregulat. Fusese la doctor de mai multe ori dar nu-i găsisera nimic grav. O aritmie ereditara care nu omora pe nimeni dacă era tratată așa cum trebuia.

Mai mult de gura nevestei, Irimia o tratase așa cum îi spusese doctorul: o pastila mica, albă, în fiecare seară, înainte de culcare. O lăsa să se topeasca sub limbă în fiecare seară, după care adormea buștean și dormea neintors până a doua zi dimineața când suna ceasul. La cinci și jumătate sărea buimac din pat, își făcea o cafea la ibric și apoi pleca spre servici, fără să mănânce.

De mâncat, mânca în pauza de masă. Un sandwich cu brânză și ceapă roșie. În afară de cafeaua neagră pe care o bea în fiecare dimineață, Irimia nu făcea mari excese alimentare. Mai gusta din când în când o slana de casă care cerea vreo două pahare de palinca dar nu mai mult, doar atât cât să simtă că trăiește.

Și trăise domnul Irimia cu aritmia și cu pastila mică și albă multă vreme. „Prea multă vreme” își spunea din ce în ce mai des de când murise Ana. În ultima vreme îl cam înțeapa inima și, când i se făcea frică, frica lui de spații prea închise sau prea deschise, când i se face frică începea să-i bubuie și inima.

Pe culoar lumea se agită, nașul fuge de colo încolo, vorbește la telefon și pare îngrijorat. „O fi tras cineva semnalul de alarma ” își spune domnul Irimia și-și rezeama capul de geamul murdar. Sub roțile trenului se zbate o bucată roșie de cârpă. Ceva i-a scăpat de sub control. Ca să scape de tremur, închide ochii și respiră ventral. Departe, pe insula lui, e aproape singur. O pace binecuvântată îl învăluie. Adoarme și începe să sforăie.

Pe culoar, nasul aleargă de la un compartiment la altul, încercând să calmeze călătorii nemulțumiți. De data asta nu e din vina CFR-ului

O altă poveste

Am scos andiva din frigider. Am tăiat-o în bucăți fine. Am stors o lămâie. Am adăugat sare și ulei. Apoi mi -am adus aminte de el. De el aveam atunci nevoie. Așa îmi spunea mama. „Ție îți trebuie un suflet aproape. Nu mai ești tânără”.

Mama era pe moarte. Îmi era greu. Nu mă prevenise nimeni. Nici ea și nici ceilalți. A trebuit să aflu singură. Să strâng din dinți, să treacă. Să-mi înfig unghiile în carne. Să simt că încă sunt. Că pot trece dincolo. De ea. De el. De durerea care ne lega.

El… Mama îl pomenea des. „Este omul care îți trebuie”.

Nu o credeam. Nu voiam să o cred. Dădeam mereu vina pe circumstanțe. Dar ea insista. Nu mai eram tânără. Aveam nevoie de el.

Într-un final acceptasem.

Continuă să citești O altă poveste

Speranța

Stătea pe marginea lacului și fuma. Îi plăcea să privească fumul subțire cum se ridică peste apa verde, îi aducea aminte de taică-său, pe vremea când el era un puști în pantaloni scurți și taică-său era încă un bărbat zdravăn la trup și la suflet.

Pe vremea aceea taică-său fuma ca un turc și-și strângea pleoapele când fuma, așa, cât să țină acolo, în spatele pleoapelor, senzația de bine.

Lui taică-său îi plăcea să lungească la maximum orice stare de bine. De aceea strângea din pleoape și când sorbea din cafeaua fiartă în ibric și când gusta din palinca de Zalău și când vedea o fată frumoasă. Se întâmpla des să întâlnească fete frumoase căci după părerea lui, toate femeile aveau ceva frumos în ele.

Când fuma, țigară după țigară, taică-său trăia doar clipa. Când sorbea, cafea după cafea, din cana galbenă ciobita, taică-său trăia doar clipa. Când strângea între pleoape imaginea unei fete frumoase, taică-său trăia doar clipa. Așa îi povestea mereu taică-său și așa crescuse și el ascultandu -l, trăind, la rândul lui, o mulțime de clipe scurte și intense care continuau la infinit cu alte clipe la fel de scurte și la fel de intense.

Așa își amintea și acum de pe malul lacului de taică-său de pe vremea când era încă un bărbat zdravăn la trup și la suflet: scurt dar intens. Privea fumul cum se ridică deasupra lacului și-și ștergea cu dosul mânecii umezeala din colțul ochilor.

La ultima vizită la spital doctorul îi spusese că mai exista o șansă.

Cireșul

Lovea cireșele de jos, de sub ele, așezată pe iarbă, cu ochii lipiți de frunze galbene găurite de prea mult ploi. Apoi își imagina că devine gândac și începea să le simtă gustul. Se îndopa până nu mai putea și apoi ragaia încet, la umbra după amiezii blânde de vară. Când se sătura de cireșe se imagina astronaut. Se simțea atât de singură în universul ei, încât desena un cerc cu creta pe asfaltul cocoșat al străzii și apoi se așeza în mijlocul cercului, cu capul spre răsărit, își răsfira mâinile pe lângă ea, cât să nu depășească limita trasata cu creta și închidea ochii.

Dincolo de pleoape se nu mai e singură, ființe cu o inteligență net superioara, stăteau strânse în jurul ei și dădeau din mâini, din cap, apoi, pentru că ea nu înțelegea semnificația din spatele semnelor, intrau în cercul ei și atunci totul devenea deodată limpede, clar ca la lumina zilei dar ea tot simțea nevoia să inventeze un nou alfabet, doar pentru ea și ființele acelea din spatele pleoapelor și chiar inventa alfabetul, literă cu literă și le învăța pe de rost, le obliga și pe ele să le învețe pe de rost, până când o striga bunica să intre în casă și abia atunci deschidea ochii.

Dar era prea târziu, din cauza întunericului, cercul nu se mai vedea și ființele acelea dotate cu o inteligență superioară dispăreau odată cu cercul și bunica o striga a doua oară și a treia oară până se enerva și o amenința că vine s-o ia și, de frica tuturor lucrurilor care s-ar fi putut întâmpla, renunța la asfaltul cocoșat și intra în casă. Prietenele ei, ființele acelea din afara cercului, se rugau mereu de ea să mai stea, să le mai inventeze o poveste, dar ea nu putea, avea oră fixă, și, în definitiv, doar ea știa că cireșul nu a existat decât mult mai târziu.

Așa era ea, mult înainte de toate.

Cimitirul

Din greșeală, pusese ceasul să sune la ora opt. Apoi adormise, îmbrăcat.

Era atât de obosit încât nu-i mai venise nici să se spele pe dinți, nici să se dezbrace și să facă dus și nici să închidă fereastra. Pe scurt, nu-i mai venise să facă nimic din toate acele lucruri obișnuite pe care toți oamenii obișnuiți le fac din obișnuință în fiecare seară, înainte de culcare. Adormise înainte să stingă televizorul drept pentru care se visase călare pe un cal alb, pe un zgomot de fond cu mulți bași.

A doua zi de dimineață, ceasul sunase la ora opt fix iar el se trezise buimac, cu o durere cruntă de cap, ca și cum ar fi căzut de pe cal, așa o interpretase el în primul moment dar apoi visul începuse, încet, încet, să se estompeze până când nu mai rămăsese din el decât senzația că a fost ceva despre un cal alb și o durere înfiorătoare de cap.

Timp de câteva secunde încercase să găsească o semnificație dar nu o găsise și o lăsase baltă. Nu era specialist în vise și nici nu avea timp pentru prostii din astea, povești de adormit copiii.

Ar fi vrut să poată nota undeva povestea cu calul și senzația de după, dar nu găsise nici un pix în toată casa și oricum, la opt și zece, nu mai era deloc sigur dacă în vis era vorba despre un cal alb.

Pentru că era déjà târziu, nu-și mai aruncase cu apă pe față ca să se trezească, nu se mai spălase nici pe dinți, nu-și mai călcase nici o cămașă, nu-și mai făcuse nici măcar cafeaua fără zahăr fără de care nu-și putea începe niciodată ziua. Se multumise, pur și simplu, să accepte faptul că va trebui să mai poarte încă o zi tricoul galben de bumbac, blugii rupți și șosetele albastre, tocite la călcâie, dacă dorea să nu piardă trenul. Se rugase în gând să-l mai țină șosetele o zi, își trăsese în picioare ghetele maro și geaca de piele peste tricou și apoi trântise ușa.

Odata ajuns in holul de la etajul opt, decisese să nu cheme liftul și o luase pe scări fără să aprindă lumina.

Nu se oprise nici în stația din fața blocului ca să aștepte autobuzul spre gară, “nu avea rost să riște” își spusese și nu se oprise nici măcar să-și lege șireturile la adidașii de piele, ci o luase la fugă pe aleea de lângă bloc până ce ajunsese în bulevardul care ducea la gară. La ora aceea nu era țipenie de om, nici măcar taxiuri nu circulau la ora aceea, ceea ce, își spusese el, era ciudat dar nu considerase util să insiste și se îndreptase în fugă spre gară. Ceasul gării nu funcționa. Arată cu cel puțin trei ore în urmă, putea fi vorba chiar de zile, luni sau chiar de ani în urmă, căci, dacă se gândea bine, nu-și amintea să fi văzut vreodată ceasul gării funcționând.

Nu erau cozi la casele de bilete și nici un tren nu era anunțat cu întârziere. Când ceruse un bilet până la destinație, femeia de la ghișeu îi spusese că nu mai erau locuri la clasa a doua și îl întrebase dacă nu dorește un loc la clasa întâi.

Nu dorea un loc la clasa întâi dar nu avea ce face.

Trenul nu era încă tras la peron și, pentru că nici măcar nu îi era foame, nu prea știuse cum să-și umple timpul. Până la urmă nu și-l umpluse nicicum. Stătuse doar cu privirea pierdută în zare și încercase să-și dea seama când dispăruse durerea de cap. Nu realizase că nu-l mai durea capul decât în momentul în care își pusese ochelarii pe nas și se concentrase pe titlul pompos al unui tabloid la modă. Cu toate că era scris mic, nu văzuse mici puncte negre și nici nu existase ceața aceea albă care exista de obicei când se concentra. Nu era nimic senzational și demn de interes in afara titlului pompos așa încât nu-și cumpărase ziarul. Nu făcuse nimic și, până la urmă, chit că nu suporta tunelele, o luase agale prin tunelul ingust spre peron. In tunel nu funcționa nici un neon și treptele care urcau dinspre tunel înspre peron nu erau refăcute.

Peronul nu era aglomerat și chioșcul roșu de la care și-ar fi putut cumpăra o cafea nu era încă deschis. Pentru că nu există nici o banca pe peron, nu se așezase. Neavând ce face, ajunsese până la capătul peronului. Dincolo de peron nu era decât un câmp plin de buruieni și, în mijlocul câmpului, un panou pe care cineva scrisese, cândva “ aici va fi fost odată un cimitir”.

Mai departe nu-și mai amintea nimic

Scara

Ca să ajungi la unchiu’ Nicu, trebuia să cobori un deal, să împingi o poartă din fier ruginit, să apeși o clanta neagră, mare și grea, și apoi să urci vreo douăzeci de trepte înalte. Scara îngustă se întorcea la nouăzeci de grade fix cu cinci trepte înaintea ușii de lemn.

Apoi, când ajungeai în fața ușii și-ți spuneai că, în sfârșit ai ajuns la unchiu’ Nicu, apăsai pe sonerie, butonul acela negru din mijlocul cercului de plastic alb, ascuns în cantul ușii și așteptai. Niciodată nu erai sigur „dacă a sunat sau nu” așa că mai apăsai pe butonul negru o dată și încă o dată până când lumina chioara care răzbatea din tavanul înalt se stingea și nici atunci unchiu’ Nicu nu răspundea. Uneori ieșea vecinul de la subsol să vadă cine trosneste podeaua așa apăsat și atunci se aprindea deodată lumina și scara incolacita își recapăta treptele înalte.

Te scuzai, îl cautai pe unchiu’ Nicu, oare nu știa el, vecinul de la subsol, unde este unchiu ‘ Nicu? Vecinul nu știa, îl văzuse parcă de dimineață, sau poate o fi fost ieri? Nu-și mai aducea aminte, parcă fusese totuși de dimineață, scârțâisera treptele, atunci și îi recunoscuse parcă vocea lui unchiu’ Nicu, iar se certase cu tanti Mia și plecase bombanind, era cam nervos unchiu ‘ Nicu în ultima vreme, asa îți spunea vecinul și apoi închidea ușa cu zgomot, cât să acopere scârțâitul treptelor sub pașii tăi. Lumina tăcea iară, nici nu ajungeai la capătul treptelor că te îmbrăca bezna și doar atunci deschidea și unchiu ‘ Nicu să întrebe cine este. Dar nu mai era nimeni, nici tu, nici el, tu urcai deja dealul, el zăcea cu capul pe masă, cu o vânătaie mare, fix pe mijlocul frunții.

Vecinului de la subsol îi plăcea să asculte muzica dată la maximum, probabil de aceea nu auzise bubuitura.

Blestemul

„Al doilea blestem are să urmeze”, așa a bolborosit țiganca când a zbugit-o pe ușa compartimentului.

Ioana tresare și simte picuri reci cum i se scurg pe spate. Ar vrea să poată fugi după țigancă, să o întrebe de ce, când și, mai ales, cum. Ar vrea să găsească explicația matematică a vorbelor, dar nu poate. Se simte una cu scaunul murdar, lipită de linoleumul albastru. Țipă în gând și închide ochii. Acolo, în spatele pleoapelor strânse, doar acolo se simte la adăpost.

 Mutat aici, pe noul blog

Culoarul

Într-un culoar oarecare și-a făcut odată casa un om oarecare, legat doar de o traista în care nu erau mai mult de două imbucaturi, trei sughițuri și o înghițituri zdravănă de viață din care nu mai rămâsese decât un strop pe care omul oarecare nu se putea decide cum să-l sfârșească, acolo, în acel culoar oarecare.

Atunci, fix la acel strop, am trecut pe acolo eu și i-am dat o bancnotă de zece lei omului oarecare pe care el, așezat în acel culoar oarecare, a făcut-o avion sau poate a făcut-o pâlnie sau poate, pur și simplu, a terminat-o altcumva, nu știu să vă spun cum căci, începând de la acel strop eu m-am mutat în alt oraș și omul mi-a mulțumit frumos și mi-a zâmbit.

Melci

Imi curg anii printre rânduri scrise cu o carioca neagră. Uneori pun punct și o iau la vale ușor, alteori uit și mai torn o cupa peste restul zilelor care s-au terminat fără să înceapă. Azi, de exemplu, am rătăcit lingurița de zahăr printre cioburi. A ieșit cu o molecula mai puțin. Un verde diferit a invadat tot melcii, și tot rozul acela care dădea să crape a început să miroasă urât. Am închis ochii și a trecut, la asta e buna ploaia. Doar carioca neagră a rămas, agățata de spațiul lăsat liber de doi stropi.

Gardul

 

Se zvonea, de exemplu, că blestemul fusese născut dintr-o ceartă cruntă dintre bunicul unchiului cel bătrân și vecinul din deal. Se spunea că ar fi fost un cal la mijloc. Un cal de rasă pur-sange care fugise pe poarta larg deschisă și nu se mai întorsese. Calul vecinului. Bunicul jurase că n-avea știință de ce i se întâmplase calului. Nu lăsasese el poarta dinspre drum deschisă. Și, chiar de-ar fi fost s-o lase, era dreptul lui, moșia sa, doar gardul stătea să cadă de atata amar de vreme. Poate c-o fi uitat s-o închidă, i se mai întâmpla în ultima vreme să uite. Sau, poate, o fi fost doar o rafala de vânt, din acelea de care se tot iteau în ultima vreme. Vina, dacă era să fie musai vina cuiva, era a gardului care stătea să cadă.

Contnuarea aici, pe noul blog