Mirosul

–              Buna ziua, miroase atât de bine aici, și ce de sortimente aveți, de aceea îmi place să vin să cumpăr pâine de aici și nu de altundeva, chit că schimb două metrouri și mai iau și un autobuz. Dar aici îmi place, aveți marfă de calitate și sunteți și dvs foarte simpatică. Oare cum ați ajuns să lucrați în arondismentul 16, într-un magazin de pâine?

–              Pai, sinceră să fiu, dintotdeauna am avut probleme cu somnul. Cu vârsta, problemele s-au accentuat, acum mă trezesc în fiecare noapte pe la trei, mă uit pe pereți și-mi imaginez tot felul de lucruri. Uneori mi se face frică de toate chestiile care îmi trec prin cap. Ca să nu mai număr purici tot așteptând să adorm, am decis să merg la un hipnotizor. Întâmplarea a făcut să fie un hipnotizor din arondismentul 16. Mi l-a recomadat cineva ca fiind cel mai bun, hipnotizorul acreditat al companiei Air France. Aia oameni stresați, dacă reușește să-i facă pe ei să renunțe la tot felul de vicii, de ce n-ar reuși să mă facă și pe mine să dorm mai bine? Așa mi-am zis când am hotărât să merg la el. Am zis să fie lucru de calitate daca tot e să plătesc atâția bani. O sută cinzeci de euro ședința, trei ședințe de cate o oră așezată într-un fotoliu comod și … nimic. Zero efecte. Bani aruncați pe fereastră. De aceea am decis să devin brutar. De la patru dimineața până la opt coc pâine, de la opt până la trei o vând. E mult mai bine să coci pâine decât să numeri purici.  

–              Dar de ce brutar? Puteați să alegeți meteorolog, actor sau paznic de noapte. Și totuși, ați ales să fiți brutar

–              Da, așa este. Cred că din cauza mirosului de pâine caldă, îmi place de mor. Chestia asta mi se trage din copilărie. Îmi placea să mă trezesc dimineața cu miros de pâine proaspăt coapta în nări. Am crescut într-un sat din Normandia și bunica avea un cuptor în curte. Apoi, sigur a fost și o doză de rebeliune în această alegere. Mama și-a droit întotdeauna să devin profesoară sau doctorită sau inginer. Slujbe din astea, bine plătite și care dau și imagine buna. Dar eu doar de-a naibii n-am vrut să mă fac ce  dorea mama să fac. Daca ar fi fost s-o enervez până la capăt, m-aș fi făcut măcelar și mi-aș fi schimbat numele în Marcela. Dar îmi plac prea mult animalele și oricum mamei nu-i mai pasă. S-a recăsătorit cu un professor universitar și s-a mutat în Elveția.

–              Elveția, da, frumoasa tara. Am fost de câteva ori și mi-a plăcut că era totul atât de ordonat. La noi zici că ești la balamuc, transportul în comun e varza. Mă pierd mereu la Chatelet les Halles. Prea multă lume, prea multă, după părerea mea. Și doamne, ce mirosuri, cu căldurile astea mai bine iei tramwayul, macar acolo e aer. Dar n-am cum să iau tramwayul, niciunul nu ajunge până aici. Să-mi dați și mie o pâine de țară și doi croissanti, aveți rest de la 50?

–              Atenție se închid ușile. Vă rugam să vă îndepărtați de la marginea peronului și să păstrați distanța regulamentară. Următorul tramway sosește în trei minute.

–              Nu vă supărăți, o interpelez pe femeia din fața mea, o femeie simplă, puțin buimacă, am adormit și cred că am uitat să cobor, la ce stație suntem?

–              Tocmai ce am trecut de Issy Les Molineaux, domnă dragă. N-ați simțit mirosul de pâine caldă? Au cei mai buni brutari pe aici.

Cobor la prima și-mi iau o pâine.

Cerul

Trei, doi, unu, atenție, se închid ușile
A plouat mult în ultimul timp. Cod portocaliu de fenomene deosebite. Azi cerul e albastru, presărat cu nori răzleți. Se uită fix la ei, nici măcar nu lăcrimează, nici măcar nu știe cui să-i mulțumească pentru asta, da, a fost o oarecare presiune atmosferică și da, l-a cam enervat și Mișu cu toate exagerările lui. Dar asta nu mai contează în acest moment. Ce e mai important decât toate, este că e înconjurat de prieteni.
Să-i fie țărâna ușoară. Apoi au mâncat și au băut.

Ploaia

Dau televizorul mai încet. Numai porcării spun ăștia în ultima vreme. Adorm pe la nouă. Încă nu s-au terminat știrile. A fost o zi grea, înăbușitoare, melcii s-au înmulțit, cu sutele au năvălit peste oraș, lungi, scurți, toți lucioși. De la atâta  ploaie, așa se spune, de când lumea cea văzută și cea nevăzută, atâția melci n-au fost să fi fost vreodată atât de mulți. La mine în grădină s-au adunat vreo trei armate, cu căpeteniile lor cu tot. Mici, nu mai mari decât un deget. Cum cade noaptea, se împrăștie prin grădina și apoi încep să se îndoape până nu mai pot. Îi aud cum le scârțâie pielea pe ei. Aproape că pleznesc. Nu mi-e milă de ei. Aduc un castron alb și îl umplu cu bere. Pare că merge. Armate întregi eșuează în castron. În fiecare dimineață adun zeci. Ceilalți mănâncă, ragaie, o iau de la capăt. Busuiooc, leuștean, cimbrul cu miros de lămâie. Tot ce le cade sub limbă e bun. De la ploaie mamaie, spun babele. Tind să le dau dreptate. Cod portocaliu de fenomene periculoase. Dau televizorul și mai încet.  
Mă trezesc la zece, nu știu unde sunt, e întuneric și rece, casc ochii pe fereastră, încă plouă, îmi aduc aminte, dau să mă culc la loc, mă simt privită, caut privirea, o găsesc cățărată pe noptiera din stânga.
Un melc beat se uită fix la mine. Miroase a bere. Are ochii tulburi și coarnele desperecheate. Îi simt pielea lucioasă sub unghii. Mă privește fix, Apoi mă înghite.
Nu-i mai aud râgâitura. Afară continuă să plouă

A fi sau a nu fi

Înainte să-l am, vedeam totul pe dos, oamenii erau invers, păsările, plantele, până și pârâul din fața casei erau mov. Oglinda de pe hol era răsucită la nouăzeci de grade, ușa de la intrare bâzâia, telefonul mobil sforăia, da, să-ți smulgi părul fir cu fir și alta nu, i-am zis vreo două, de bine, dar cuvintele n-au vrut să iasă, m-am și înecat din cauza lor, a fost un ecou fenomenal și, în tot acest timp, cineva cânta la vioară. Eram defect dar nu iremediabil pierdut. După ce l-am avut, n-am mai fost eu.

Meduze

Acum vreo treizeci de ani ne-am decis să plecam în gașcă la mare, la Costinești. Eu eram prietena lui Coco, Carmen era prietena lui Zozo și Mișu era prietenul nostrum comun. Obținusem o cameră prin ceva relații pe la oficul national de turism. Era o cameră mică, insalubră, fără baie  și cu vedere la un camp. Eram în extrasezon dar vremea bună a ținut în acel an până la mijlocul lui septembrie.   

Cameră noastră avea două paturi. Noi eram cinci dar Mișu dormea pe jos și noi făceam cu schimbul. Dansam pe rând și ne întâlneam complet întâmplător, la vreun bairam. Hotelul nu era departe de plajă. Plaja era pustie după ora nouă seara. Bairamele începeau, în general, după ora zece. Nopțile însă, erau  trăite la intensitate maximă. Trebuia cumva să ne recuperam tinerețea.

Noaptea, apa marii se umplea cu  licurici și plaja cu grăniceri.

Într-o seară ne-am hotărât să facem baie în mare. De fapt, fusese ideea lui  Misu, instigatorul șef. Slab, pletos, rocker. Îmbrăcat ca naiba. Dar băiat bun și săritor. Coleg de clasă cu mine, sau, poate, dintr-o clasă paralelă, nu-mi mai amintesc.

– E mișto, o să vedeți, o să vă placă. Apa e rece dar senzația e de nota zece. Nu poți să mori până n-o trăiești !

Ne-am uitat unii la alții și am decis că ideea lui Mișu nu era o idee foarte rea. La o adică, viața e scurtă și trebuie trăită la maximum.

Doar că mie îmi era frica de meduze.

– Auzi, dar dacă sunt meduze în apă, am întrebat eu și toți ceilalți au izbucnit în râs.

Ei erau obișnuiți cu meduzele. Sau doar învățaseră să le ignore.  

Pe vremea aceea credeam că toate meduzele sunt albe și moi. Și nu știam că mușcătura meduzei albe nu doare chiar atât de tare. Dar mă enerva senzația aceea de gelatină care ți se scurge pe picior. 

– Și dacă sunt, care-i baiul, a răspuns Misu, le ignori, oricum e întuneric, poți să-ți imaginezi orice. De exemplu, poți să-ți imaginezi că este o pungă de plastic sau un capac. Sau doar spuma valului care se sparge de piciorul tău.

Asta cu spuma mi-a plăcut maxim. Senzația părea identică. Și textura la fel. Misu avea dreptate. Dacă voiam, puteam să nu dau peste nici o meduză.  

Cu ideea asta în cap m-am hotărât să încerc și eu senzația aceea unică. Mi-am pus un costum de baie verde, “deux pieces”, legat pe după gât cu un șnur subțire, mi-am tras niste blugi bleu și un tricou alb peste, și am sărit în șlapi.

Când am ajuns pe plajă, ceilalți erau deja în apă și apa era plina cu licurici.  

Era întuneric beznă, apa era rece, se auzeau strigate de undeva din larg, valurile veneau și plecau. Era atât de mișto încât am uitat instant și de meduze și de grăniceri. Era o senzația magică. Avea dreptate Misu, nu puteai să mori fară să o trăiești.

 Grănicerii au venit după un sfert de oră. Habar n-am fi avut că au venit dacă n-ar fi început să țipe la noi ca plezniți de meduze somându-ne să ieșim din apă.

– Golanii naibii, vă dăm o amendă de nu mai călcați pe aici!

Sau ceva asemănător. Pe moment n-am realizat că vorbeau cu noi. Noi eram doar niște copii de nota zece într-o vacanță binemeritată, licuricii sclipeau de jur împrejurul nostru, valurile se spărgeau de țărm, iar grănicerii  acționau în urma unui apel anonim. 

Dar asta am aflat-o mai tărziu. 

Timp de cinci minute ei au continuat să strige cât îi țineau organele :

– Golanii naibii, unde vă credeți, închisoarea vă mănâncă, cu fulgi cu tot!

Iar noi ne-am  făcut că plouă.

Apoi a venit tovarășul colonel și a aprins o laternă mare, să ne vadă mai bine. Dacă n-ar fi urlat ca disperații “tovarașu’ colonel Nistorescu, sunt niște golani în apă, vor să treacă la bulgari” n-am fi știut niciodată nici că pe tovarășul îl chema Nistorescu, nici că era colonel și nici că granița era la cinci kilometri distantă.

Aproximativ.

Abia atunci, când ne-a amenințat cu închisoarea, ni s-a făcut frică . Am ieșit din apă și am fugit uzi leoarcă până la hotel. Fugeam de rupeam nisipul lăsând în urmă o cale de picuri. Atunci mi-am pierdut un șlap iar Mișu s-a pierdut în valuri.

A fost valvă mare, a apărut și-n Romania Libera, “tânăr licean înecat în mare”, dar asta am aflat-o a doua zi. Pe moment grănicerii ne repetau în buclă să ne ducem la casele nostre, să lăsăm oamenii să doarmă, golanii nabii. Noi știam că până la urmă vom câștiga, dar ei nu aveau de unde să știe. Eram încă la Costineșți, vama era aproape, granița la nici cinci kilometri distanță.  

Abia după ce au plecat toți, tovarășul Toma din camera 34, etajul trei cu vedere la mare și baie în cameră, de pe același palier cu noi, a închis ușa camerei, satisfăcut, și a dormit ca un prunc, până a doua zi de dimineață când s-a trezit odihnit și și-a băut cafeaua pe balcon.

A doua zi, dis de dimineață, m-a sunat maică-mea să mă întrebe daca sunt bine. Nu eram bine, cum naibii să fiu?

De ce?

Ca să ajung în grădina de la mijlocul dealului, am  luat metroul până la Gara de Nord, apoi trenul până în oraș, din gara prăbușită a orașului de provincie am luat un taxi galben, șoferul a ținut să facă conversație, l-am ascultat dând doar din cap afirmativ la tot ce spunea, am stat minute în șir la  semafoare, am privit oamenii pe geamul murdar al taxiului, am continuat să dau afirmativ din cap, ploua încotinuu de trei săptămâni, asta îmi tot spunea șoferul, am dat afirmativ din cap, din obișnuită, șoferul m-a privit mirat în oglinda retrovizoare, a trebuit să-i explic, îmi placea ploaia, veneam din București, acolo nu mai plouase de câteva săptămâni, din cauza arșiței nu mai dormisem nopțile și zilele îmi deveniseră calvar, vorbele oamenilor îmi sunau că niste tunete și șoaptele ca niște valuri zdrobite de țărm. Dar nu i-am spus toate astea, i-am lăsat cinci lei bacșiș și am coborât.   

Am scos cheia din geantă, am deschis poarta, până să ajung în grădină eram udă leoarcă. Ploua  încontinuu de trei săptămâni, gradina mirosea a soc și înfloriseră bujorii. Zidul portocaliu al casei era plini de limacși și pe aleea care ducea spre fundul gradinei roiau broaștele. Dar nu asta m-a supărat cel mai tare, puteam închide ochii, să nu mai văd nici broaștele și nici limacșii. Cu buruienile însă, lucrurile stăteau altfel. Crescuseră cât casa de când nu mai fusesem acolo. Mi-am lașat geanta pe un scaun și așa, îmbrăcată cu hainele mele bune, am început să trag de iarba, de păpădii și de toate plantele alea verzi și putrede care îmi invadaseră gradina.

De fiecare data când reușeam să le scot cu rădăcină cu tot, îmi imaginam că-I mai trag o palma lui T. Ea, mirata, mă întrebă

–      De ce faci asta ?

–      Ca să nu te pleznesc cu adevărat, îi răspundeam eu.

Continua să ploua și eu continuam să trag de buruieni. Uneori ieșeau cu pământ cu tot. 

–      De ce tragi așa de tare, mă întrebă T

–      N-o fac intenționat, îi răspundeam eu. Uneori și o boare ușoară de vară poate creea insolație.

Și totuși o ascultam și adunam pământul, apoi îl puneam la loc. Nu stiu de ce făceam asta, era pământ cât cuprinde și ploua atât de tare că unghiile îmi deveniseră mlaștini. Poate pentru că aveam nevoie să fiu mereu ascultătoare. Poate că nu învățasem când trebuia să fiu îndeajuns de rebelă.

–      De ce nu ți-ai luat o umbrelă cu tine? Ești udă fleașcă, nu vezi? Mă întreba atunci T și atunci eu mă enervam ca de fiecare dată când vorbeam cu ea. Nu mă puteam abține. Simțeam cum îmi urca sângele în obraji și nu mă puteam abține.

–      Uite de-aia, îi răspundeam eu, ca să simt că  trăiesc.

–      De ce ai impresia că nu trăiești, continua T și atunci îmi aduceam aminte de șoferul de taxi și de monologul lui ciudat, poate că nici el nu trăia cu adevărat, poate că avea nevoie să vorbească de unul singur că să simtă că trăiește.

–      Din cauza buruienilor ca tine, îi răspundeam eu lui T și mă ștergeam cu mâinile de blugii rupți în genunchi.

T nu mai spunea nimic. Poate că exageram uneori, e atât de ușor să scoți buruienile cu pământ cu tot, nici nu-ți dai seama cât de fragilă e buruiana

–      Daca vrei, pot opri ploaia, îmi spunea atunci T și începea să bată din palme. Uite, mi-a venit o idee, nici de umbrelă n-o să mai ai nevoie, comand soarele de pe telefon, e la reducere doar azi. Zice că ajunge în cinci minute și că transportul e inclus. Ce spui , îți surâde?  

Nu știam ce să zic. Îmi plăcea să scot buruieni. Mă elibera senzația aceea de golire. Și totuși, nu era o idee rea. Eram udă fleașcă și începusem să dârdăi. Poate că n-ar trebuie s ascot toate buruienile într-o zi. Poate că voi mai avea nevoie de ele și mâine și poimâine, cine poate știi când mă vă mai năpădi nevoia aceea stringenta de golire. Poate că T avea  dreptate, era timpul să fac și altceva. M-am uitat la unghiile mele murdare de noroi și i-am răspuns

–      Comandă și un săpun de mâini, dar să fie cu aromă de lămâie.

Vestea

Magda încearcă să citească o carte. Rămâne cu ochii lipiți de prima pagină minute în șir. Nu-I stă capul la cărți. În ultima vreme nu se mai poate concentra la nimic. Parcă nu mai e singură, ea cu ea. De când a aflat că are cancer, simte că un străin i-a îmbrăcat propriul corp.

De jos, din sufragerie, se aud voci și zgomotul înfundat al mașinii de spălat. S-a trezit Răducu și George îi pregătește micul dejun. Un pahar cu lapte și o felie unsă cu unt. Parcă și-l imaginează pe Răducu cum se strâmbă la unt și spune că “nu vea papa.” Zâmbește. Un zâmbet forțat, aproape dureros. Se aud pași pe scări, ușa camerei se deschide și Răducu îi sare în brațe

–         A sunat telefonu și tati a pans, îi spune Răducu în timp ce se joacă cu ursul Toto. Ursul Toto are un ochi de sticlă lipsa și un picior cusut cu ață albă. Făcuse și George ce putuse, nu-i putea nimeni să-I ceară mai mult. De când cu boală Magdei a învățat și să gătească și să coasă și să spele rufe.

Magda îl pupă pe Răducu pe frunte. Apoi îi dă bretonul din ochi și îi aranjează gulerul de la tricou.

–          Tati o să-ți dea un tricou curat, da? Să fie și mai frumos băiatul.

  Răducu începe să bată din palme.  

–          Aducu fumos, Aducu ticou culat, Aducu pace când e mai fumos

George se așază pe pat lângă Magda și îi ia mâinile într-ale lui.

–          A sunat domnul doctor Neamțu, îi spune.

Madga îl strânge de mână și închide ochii. Nu mai poate primi veștile triste cu ochii deschiși. Cu ochii închiși lovitura doare mai puțîn. Acolo, în spatele pleopelor strânse, poate să-și plângă toate lacrimile în tăcere

 – Nu, nu-mi spune.

– Dar…

– Te rog, nu-mi spune. Nu mai sunt capabilă să încasez.

Magda se ridică din pat și se duce la fereastră. Prin cămașa de noapte, își palpează nodulul. A mai crescut puțin. George vine lângă ea și o ia în brațe.

– Domnul doctor își cere iertare că s-a înșelat. Tumoarea e benignă.

Magda tace. De undeva, din spatele pleoapelor strânse, i se naște un zâmbet. Prin fereastra deschisă intră miros de salcâm. La câteva case distanță, cineva ascultă muzică disco.

Al doilea război de zece minute

Mi-ai scos ochii „pentru că”, nu mi-ai spus de ce, trebuia să înțeleg singură, apoi m-ai făcut cu ou și cu oțet, știam eu, erai convins că știu, nu te-am contrazis, după care m-ai bombardat cu întrebări, de unde și până unde, trebuia să-ți răspund, nu ți-am răspuns, mi-ai scuipat reproșuri în față, cuvintele tale dureau, lăsau urme, să nu care cumva să îndrăznesc să te întrerup, nu te-am întrerupt, te-am lăsat să termini, nu trecuseră decât zece minute. Când ai terminat, te-am ucis din priviri și am plecat.

Războiul de zece minute

Pe la ora zece mi s-a făcut poftă de chifteluțe. L-am trimis pe Jack după carne tocată, ouă și mărar, era lume multă, i-a luat ceva timp, nu i-am spus decât mulțumesc, am amestecat carnea cu ceapa mărarul și ouăle și am încins tigaia. Apoi am modelat amestecul în mână în formă de ouă mici pe care le-am tăvălit prin făină și le-am prăjit la foc iute până s-au rumenit bine, pe ambele părțile. Apoi mi-am pus trei în farfurie.
Mă uit la farfurie de zece minute și nu îndrăznesc. Știu că îngrașă, într-un final renunț.

Iarba

21 martie două mii douăzeci, ora opt și zece dimineața, las oul să fiarbă fix cinci minute, după care aud : un an, trei luni și douăzeci de zile de acum încolo, poate chiar două-trei trei luni peste, sau chiar doi ani cinci luni și douăzeci și cinci de zile de acum înainte, veți privi în fiecare dintre cele șapte zile ale săptămânii câte cinci minute dimineața, sau poate chiar zece, câte cincisprezece minute la prânz, sau poate chiar douăzeci, câte treizeci de minte seara, înainte de culcare iarba cum crește.