Schema

Ședința începea la 9. Mi-am făcut o cafea, am luat 2 autobuze, am admirat pe geam eleganța cu care femeile își purtau rochiile prin praful matinal, am întârziat la ședință, mi-am cerut scuze și m-am așezat aproape de ecran. Nu vedeam nici scrisul, nici schema afișată dar toți așteptau de la mine un răspuns. Nu l-am dat. Tipa cu a început să urle, pierdeau bani din cauza mea. Ea știa despre ce vorbește, era în companie de 20 de ani. Nu i-am raspuns. Abia după ce a trântit ușa am înțeles cu adevărat schema.

Solzi

Cu toate că urma acului nu se mai vede, solzii mi-au rămas. Sunt de un roșu intens și îmi sfârtecă toate hainele. Din cauza lor, când ies din dus, nu mai reușesc să mă usuc de tot. Rămân stropi printre solzi și-mi decolorează toate hainele. De când m-am vaccinat am devenit o ființă de-un roșu decolorat, amestecat cu apă. Prietenii îmi spun că miros a putred și că înțep. Eu simt cum cântăresc tone și îmi vine să mă scarpin toată ziua. Dar nu pot să mă aplec. Nu pot sta nici drept, nu pot sta nici așezat, nu pot sta locului. Pisica, când mă vede, o ia la fuga. De fiecare data când încerc să o prind, nu reușesc, mă înțeapă solzii din talpă. Cu toate că urma acului nu se mai vede, în locul ei este un hau imens în care dispare încet-încet, toată lumea, lasând în urma un crater de un roșu stins.

Stories

Sunteți superbă. Cu adevărat superbă. Și aveți cei mai frumoși ochi verzi de pe Pământ. Așa i-a spus. Apoi s-a trântit ușa. Un curent de aer sau ceva asemănător. Nu a reținut vocea dar a reținut cuvintele. Asta a fost acum o săptămână. Ieri a fost buchetul. Imens, cu fundă. Nu a văzut chipul dar a reținut numărul. Douăzeci și unu. Nici mai multe, nici mai puține. Toate roșii, aproape boboci. Azi a plouat toată ziua cu spume și i s-a spart o țiglă.
O adevărată epopee viața asta.

Toate drumurile duc la Roman

E vară, e cald, orașul e plin de țânțari, noaptea muzica sparge timpane, hop hop, manele, mai rar rock, închid ochii, deschid fereastra, se face cald, fac un duș, închid fereastra, manele, hop hop, sună telefonul, e el, trântesc telefonul, fac un duș, sună la ușă, e tot el, hai la chef, îmi spune, trântesc ușa, fac un duș, primesc mesaj, dau block, deschid fereastra, el fumeaza pe balconul din față și scuipă din când în când. Asta mă enervează cel mai tare. În rest, Romanul e un oraș frumos.

Plaja

N-am premeditat nimic. Cu o zi înainte nu exista ideea. Totul s-a întâmplat într-o ordine precisă. Mai întâi a fost prosopul. Am întins prosopul pe nisip, am bătătorit nisipul, m-am așezat pe prosop. Apoi a fost nisipul. Era fin, inegal, mirosea a alge putrezite. L-am luat intre degete și l-am privit cum se scurge. ȘI apoi a fost valul. Înalt, puternic, spumos, format nu departe de țărm. Când l-am văzut, am știut. M-am scufundat în privirea ta și m-am dus.

Plaja era pustie, nu va ști nimeni.

T.

Ca să împușc pietre, am avut nevoie de o oarecare perioadă de gândire. Era cu totul și cu totul neașteptat. Dacă nu l-aș fi cunoscut pe T. aș fi spus că e ideea unui om cu mintea dusă. Dar îl cunoșteam pe T. de ceva ani buni. Nu putea fi o idee greșită. Și totuși, mi-a fost greu să găsesc o strategie câștigătoare. Aveam nevoie de imaginație. Am închis ochii și am văzut un perete alb. Apoi, în mijlocul camerei, a apărut un pat. Când m-am trezit, T. mi-a zâmbit. Rinichii mei funcționau, din nou, normal.

Ăsta ești tu

Ești o oglindă spartă în sute de mii de cioburi. Când mă uit la tine, văd lumea deformată de margini. Spargi orice atingi cu privirea. Știu, nu o faci niciodată intenționat. Mi-ai spus-o de multe ori. Așa ești tu. Un pian stricat care cântă o melodie putredă. Cânți fals și repetat la infinit. Și asta o știi, e evident. Știu, nu o faci conștient. Dar o faci. Asta contează. Urli degeaba în lumea ta. Ești ca un puț fără fund. Sunetul se pierde. Se îneacă în pereții groși. Ăsta ești tu, omule.

Vestea

În casă miroase a cafea proaspăt râșnită. Afara plouă. Plouă de vreo doua săptămâni încontinu. Bărbatul pregătește cafeaua, fără zahăr, o toarnă într-o cană roșie, puțin crăpată la gură, și urcă la etaj. Bate la ușă, intră, în camera miroase a statut. Femeia din pat are cearcăne și e trasă la față.

– Nu trebuia să urci tu, coboram eu, îi spune femeia. Chiar atât de oloagă nu sunt.

Bărbatul nu raspunde. Ultima data când coborâse scările, Magda alunecase pe o treapta și-și luxase glezna.   

– Ei lasă, îi zice femeii, meriți și tu să fii răsfățată.

Încearcă să zâmbească dar nu reușește. Așază cana pe măsuță de lângă pat și trage draperiile. Apoi aranjează puțin perna femeii și îi da cana cu cafea.

– A adormit repede Răducu aseară? îl întreabă femeia.

       –      Nu, era prea obosit și voia să știe unde-i mama lui. “Eu veau o poveste de la mami, undle ie mami ?” Apoi a început să plângă

Femeia nu mai spune nimic. Își înghite lacrimile și întoarce capul, să nu se vadă.

– Să mi-l aduci și mie pe Răducu, mi-e dor de el.

Bărbatul ia cana goală, deschide fereastra și o învelește pe femeie. Apoi se duce în camera la Raducu și-l ia în brațe.

– Mergem la mami, vrei?

Copilul e abia trezit din somn și-și tine degetul în gură.

      –  Vleau să vina mami să dea pup, vleau să vina mami să dea pup!

      – Dă mami pup imediat, te duce tati la ea.

Magda privește tavanul și se roagă. Se roagă în fiecare zi și-n fiecare noapte. Se roagă-n gând să fie bine. E secretul ei cu Dumnezeu. 

Acum o lună, când domnul doctor Neamțu o anunțase că are cancer, incepuse să plângă și ieșise în fugă din cabinet. În curtea spitalului se așezase pe o banca și începuse să se roage. Și acum își amintește. Era o stradă plină de bălți. Apoi ieșise pe stradă și-l văzuse pe George cum se chinuia să împingă căruciorul și să ocolească bălțile. Când o văzuse George cu lacrimi în ochi și cu fața trasă, înțelesese.

De atunci se ruga și el, chit că nu era prea credincios.

Răducu se urcă în pat și o se cuibărește lângă femeie. Tine în brațe un urs pe care-l cheamă Toni.Mami, undle fost? Toni pans și Aducu ugat!

Femeia îl mângâie ușor pe obraz. E atât de drăgălaș ! Cum o să crească fară ea?

De undeva din casă se aude telefonul.

– Mă duc să răspund, îi zice bărbatul, îl las un pic pe Răducu cu tine.

Femeia acceptă. Raducu îi povestește femeii.

– Aducu nu pace egume. Aducu pace omboane. Aducu pace parc. Mami pace Aducu?

Femeia îl ia în brațe pe copil și continuă să se roage.

De undeva din casă se aud voci.

– Da, nu, cum se poate așa ceva , sunteți sigur? 

Liniște. Un receptor așezat în furcă. Liniște. Răducu începe să plângă.

– Aducu doare, aducu doare, mai stânge au.

Femeia îl lasă pe Raducu din brațe și cu ea sub plapumă. Se aud pasi pe scări, în ușa apare bărbatul-A sunat doctorul, zice el.

Inima femeii începe să bată să-i spargă pieptul. Închide ochii și se roagă să fie bine. De fapt și de drept, nu mai vrea să știe nimic. Nu e pregătită să mai știe ceva. Nu spune nimic, doar se roagă. Se roagă și-l tine pe Răducu la piept.

 George se așază lângă Magda și Răducu pe pat și încearcă să le zâmbească. Are lacrimile în gât și ochii în lacrimi.

– De ce pânge tati, aducu nu vea să pângă tati. 

 Tati se ridica de pe pat, și închide fereastra. Apoi își șterge lacrimile și spun

– Doctorul a sunat să ne roage să-l iertam. S-a înșelat, nu e ce credea el. E doar o tumoare benignă care se poate trata.

Răducu îl scapă pe ursul Toni pe jos și începe să urle

– Aducu nu vea să ete, adcu nu vea să ete !

Nenea

Bucătăria e mică, orientată vest. De pe geam se vede grădina. S-ar vedea mai bine daca geamul n-ar fi atât de aburit. Mama gătește. Mereu se fac aburi când mama gătește. Fetița stă cuminte lângă mama.

–             Mie nu-mi place ceapa, zice fetița strâmbâdu-se la cratiță. Mă zgârâie la ochi

Mama zâmbește și amestecă în continuare. Apoi pune capacul și caută cârpătorul. Fetiță o urmărește cu privirea. Se plictisește.

–             Ieu, când o să fiu mare, o să mă fac astronaut

–             Dar de unde știi tu ce-I ăla astronaut ?

Fetița cade pe gânduri. Mama amestecă ceapa, să nu se ardă. Apoi dă focul mai mic.

–             Am văzut la televizor pe un nene.  

–             Pai sunt mulți neni la televizor, pe care dintre ei l-ai văzut ?

–             Pe ăla care zicea că a zburat.

Mama știe despre care nene e vorba, a vuit presa. Taie carnea cuburi și adaugă morcovii. Apoi toarnă o cana de apă. Fetița se ridică pe vârfuri și se uită la tocăniță.

–             Când voi fi astronaut o să văd totul de sus. Și n-o să cad de acolo.

Mama își șterge mâinile de șorț și se așază pe un scaun, să-și termine cafeaua

–             Dar știi, e greu să devii astronaut. Trebuie să iei note mari și să înveți mult.

–             Da, mie îmi place să citesc. Și îmi place să mă joc de-a astronautul. Dar de unii nenea nu-mi place.

–             De care nenea nu-ți place, întreabă mama sorbind o gură cu mult zaț.

–             De nenea ăla care vine la poartă și îmi spune să mă duc cu el, că vrea să facă pipi și îi e rușine

Mama înghite zațul, se îneacă, bea o gură de apă și întreabă :

– Și ce voia nenea ăla de la tine?

–             Păi, voia să stau în fața lui, să nu-I vadă oamenii când face pipi.

–             Și tu ce i-ai răspuns lui nenea când ți-ai cerut asta?

–             I-am spus că nu îmi da voie mama să plec cu oameni pe care nu-I cunosc. Pe el îl cunoșteam, l-am văzut la televizor. Dar nu mi-a plăcut de el că nu era astronaut.

Mama răsuflă ușurată. În ultimul timp dispăruseră mulți copii. În bucătărie miroase frumos, a roșii coapte.

Un pas înainte

– Alo, doamna Trandafirescu? Vă sun din partea companiei X. Înțeleg că ați decis să părăsiți compania. Aș dori să vă întreb care au fost motivele care v-au făcut să luați aceasta decizie.

Mă uit la ceas, e deja doisprezece, afară bate vântul și mie mi-e o foame de mor. Femeia de la capătul firului are o voce blândă, empatică. Mă decid să nu-i dau flit, îi spun doar că nu am mult timp la dispoziție.

– Nu va dura mult, cu siguranță ne vom incadra în zece minute.

Calculez în gând. Am zece minute să discut, zece minute să încălzesc ciorba, zece minute să mănânc. Am ședință la unu. Accept.

– Îmi puteți spune, foarte pe scurt, care au fost motivele care v-au făcut să luați aceasta decizie? mă întreabă ea.

Nu-i răspund imediat. Pierd un minut, să-mi masor cuvintele. Ar fi multe de spus dar aș rata ședința. Rezum.

– Una peste alta, au fost mai multe, adunate. În primul rand, am vrut să mă mut în alt oraș.

Asta e perfect adevărat. De treizeci de ani sunt mereu cu fundul în două lumi. De treizeci de ani am două ținute complete, două seturi de tacâmuri complete, două servicii de cafea și de farfurii complete, ambele la sute de kilometric distanță unele de celelalte.

Faptul că Diaconu a fost un mare bou și Crețuleasca o isterică cu acte în regulă, e o altă poveste.  

Femeia de la capătul firului continuă.

– Desigur, vă înțeleg perfect. Stiu și eu cum e când nu te simți nicăieri acasă.

Îmi plac oamenii care prind ideile din zbor. Femeia de la capătul firului pare unul dintre ei.

– Desigur, acesta nu a fost singurul motiv, continui eu. Daca mă gândesc bine, acum că am reușit să-mi văd visul cu ochii, nu pot decât să le mulțumesc celor care m-au împins de la spate. Și nu vorbesc decât de vreo doi-trei oameni, nu mai mulți. Niste elemente toxice care au stricat totul.

Habar n-am ce mi-a venit să deschid cutia Pandorei. Poate că încă mai simt durerea șutului în fund? Sau poate că încă vreau ca cei vinovați să plătească într-un fel sau altul ?

Nu-i dau femeii mai multe detalii, și nici nu are rost. Femeia de la capătul firului îmi spune că știe deja că-n departamentul D se petrec lucruri ciudate.

Ideea că toți stiu dar nu fac nimic, mă calcă pe nervi. Decid să scriu o carte. Dar asta o țin pentru mine. Ei îi spun doar:  

– Eh, toate trec, noi să fim sănătoși, orice șut în fund e un pas înainte.

Ultima chestie n-o cred sută la sută. Uneori e nevoie de multe căzături și dureri de cap. Dar mă grăbesc,  trebuie să încălzesc ciorba.

Îi spun femeii că ar trebui, totuși, făcut ceva. Nu dau nume, n-ar fie etic. Poate că ea știe deja despre cine e vorba. Sau poate că doar bănuiește. Nu o să stiu niciodată.

Aș fi vrut să fi putut face ceva, să schimb lucrurile în bine. Dar n-am putut. N-am găsit strategia câștigătoare. Ca și mulți alții, am plecat și eu.

Îi spun și asta femeii, o aud cum ia notițe. Tastează repede. Ar fi multe de spus dar trebuie să pun ciorba la încălzit. Înțelege.  

– Vă felicit pentru decizia luata și vă doresc mult success în continuare, îmi spune.

Închid.

(Va urma)