Lună: octombrie 2019

Ce poate fi mai rău decât o valiză de dimensiuni 55x40x20 cm în care trebuie să-ți înghesui  toate „trebuincioasele” pentru o săptămână? Mai rău poate fi o valiză de dimensiuni 55x40x20cm care depășește dimensiunile maxime acceptate pentru cabină. Când trebuie să plătesti în plus cam jumătate din prețul „low cost” ca să o poți lăsa în cală.

Sursa foto : Unsplash

Și mai rău poate fi atunci când lucrurile se complică bine de tot. Când există  mai multe feluri de bagaje de mâna : bagaje de mână Wizz Air,  bagaje de mână Ryanair, bagaje de mână Blue Air și uneori există bagaj de mână mic de dimensiuni variabile (40x25x20 cm la Ryan Air și 40x30x20cm la Wizz Air) și alteori doar bagaj de mână de dimensiuni variabile dar accesibil fără taxe doar anumitor tipuri de bilete.

Lui Dragoș îi plac mașinile și lucrurile bine făcute. Mie îmi plac surprizele plăcute dar nu-mi plac valizele. E complicat să ne mulțumești pe amândoi, de aceea plecăm rar. Până la „marea evadare”.

Mă întâlnesc odată cu Paul, eu adunam frunze într-un sac alb de rapiță, el se rătăcise și dăduse din întâmplare peste mine. Nu-l mai văzusem de multă vreme, între timp mă mutasem și eu la Paris. Mă salută din priviri, se bucură că mă vede și-mi spune:

– Măi tu ai nevoie de calciu ca de soare. Ca de soare și de vitamina D!

Am o personalitate puternic definită de suișuri, coborâșuri și multe întrebări existențiale. În fața cafelei fierbinți, mă întreb în fiecare dimineață, cum oare îmi va fi ziua. Apoi găsesc milioane de răspunsuri la o sumedenie de întrebări nepuse. Pe scurt, sunt un băutor de cafea de modă veche, împiedicat într-o tonă de amintiri. Cafeaua îmi place îndulcită cu miere, fiartă într-un ibric albstru, puțin scorojit, așezat direct pe o flacără albastră.

Sunt de modă veche și o asum !

Undeva, prin clasa a noua, aveam impresia că locuiesc într-un sac fabricat dintr-un materal în culori pale și țesătură ieftină pe care o cumpăram, la metru liniar, dintr-un magazin mic, situat pe strada principală a orașului, nu departe de biserică. Pe vremea aceea, intram în magazin și cercetam cu atenție prețurile, apoi culorile și, într-un final, ajungeam la concluzia că tăietura de tip “sac” se potrivea cel mai bine cu mărunții pe care îi aveam îngrămădiți în buzunarul de la piept, adunați timp de o lună, dacă nu chiar două, cu ceva dificultăți.

 „Știi”, îmi spune deodată Dragoș, într-o zi de vineri a unei săptămani oarecare, „lumea e un infinit de posibilități de care cu greu ne dăm seama din bârlogul nostru ascuns în spatele macaralelor. De 22 de ani, Christian Tour creează câte un drum spre fiecare vis.”

Îl privesc lung, încercând să înțeleg dacă este încă unul dintre nenumăratele lui scenarii fantastice, una dintre minunatele lui idei crețe care i se zbenguie prin cap îngrămădite printre multe altele sau daca este ceva perfect rezonabil.

Îi răspund că știu, că încerc lumea în fiecare dimineață, în fiecare privire intersectată din nebăgare de seamă, în fiecare atingere prin culoarele strâmte și negre ale metrourilor, în fiecare dintre ei, toți ceilalți.

Stăteam cățărată pe zidul vechi și priveam lumea printr-o bucată de ametist verde. De sus, orașul părea mic, acuns în spatele acoperișurilor de țiglă roșie, mâncată de timp. Iubeam contrastele pe care timpul le crea aleator !

Priveam colierul fin de argint și îmi aminteam. Fusese o duminică frumoasă de toamnă, scufundată într-o lumina blandă. Mă trezisem, ca de obicei, în aburul dimineții, îmi pregătisem o cafea tare, la ibric și, cu ochii lipiți de două frunze de un galben imperfect care se zbenguiau sub briza dimineții prin gazonul încă verde, hotărasem să îmi petrec ziua hoinărind prin orașul vechi.

Îmi plăceau străduțele mici și înguste și, prin privirile pierdute ale trecătorilor, încă adormiți, cream povești la prima vedere. Îmi plăcea liniștea de la poalele dealului și zgomotul stins al tocurilor pe caldarâmul proaspăt refăcut. În zgomotul surd al toamnei, atât de galbene, imaginam dialoguri între mine și lume…

Dau peste Paul din pură întâmplare. Stă aplecat peste un maldăr de textile și pare supărat.
- Bună, ce faci?
- Uite încerc să ștampilez nenorocitele astea de șosete. Adică să le imprim. Ba nu, să le desenez ceva frumos într-un colț. Și nu- mi iese.

O iau ca o glumă și-l privesc atent

– Ai vopsea pe nas. Nu acolo, puțin mai sus. Acum ai întins-o. Las-o așa, îți stă bine!

Mă hotărâsem, la un moment dat, să îmi fac o casă într-un colț de rai pe care îl descoperisem din întâmplare într-una din rarele și prețioasele noastre ieșiri în natură. Pusesem ochii, pe  site-ul https://www.aia-proiect.ro/,pe unul dintre cele mai minunate proiecte casă cu etaj și țineam ca la ochii din cap la visul meu.

Imi aduc aminte de parcă era ieri: era o duminică geroasă de sfârșit de an, oamenii se pregăteau de sărbători si soarele răzbea cu greu gerul aprig.  Locul acela de vis îl găsisem din întâmplare, căutând o anume „priveliște care îți tăia răsuflarea” despre care ne vorbiseră mai demult niște prieteni apropiați. Fusese o dragoste la prima vedere și durase câțiva ani buni până să reușesc să îl conving pe Dragoș că acolo, și niciunde altundeva, va fi să fie casa visurilor mele.