@ Andrei Lazarev
Îmi calc degetele pe rând cu fiecare talpă şi apoi mă plâng că mă doare şi calc din nou pentru că aşa sunt eu, îmi place să mă calc, să mă tăvălesc în noroi şi apoi să mă arăt lumii aşa, tăvălită şi apoi să mă plâng că mă vede lumea aşa cum nu ar fi trebuit să mă vadă.
Şi avionul pleca, într-un sfârşit, încet, se retrăgea încet şi deodată cineva anunţa ceva – era un caz de forţă majoră – şi avionul revenea şi deodată se stingea totul şi devenea plumb şi plumbul apăsa tare, din ce în ce mai tare, şi se făcea cald, din ce în ce mai cald şi era atât de linişte, încât îţi venea să ţipi, să-ţi dovedeşti că (încă) mai exişti şi, de fapt, nu se întâmpla nimic, tipul de lângă tine mirosea şi mai tare a transpiraţie, motoarele tăceau, şi culoarele tăceau, şi oamenii aprindeau telefoanele mobile şi-şi dovedeau că există, şi stewardesele spuneau că nu ştiu, că se mai întâmplă, că se va da anunţ să se ştie ce şi cum, dar nu se ştia când că era beznă, o beznă din aia s-o tai cu cuţitul şi era cald, îngrozitor de cald, şi tipul de lângă tine se foia, şi tipii din spatele tău se foiau, şi tu simţeai că nu mai exişti şi-ţi părea rău că ai încetat atât de brusc, atât de departe, atât de îngust să exişti.
Citește în continuare „Tu – cea fără de sfârşit, el – cel fără de-nceput”
Mutat aici
Abisuri 