Nimic excepțional

Când era mică, să fi avut vreo șase ani, se îndrăgostise de paznicul de pe șantierul din fața casei. Era un paznic bătrân care știa multe povești frumoase. De fapt și de drept, ea se îndrăgostise de poveștile paznicului și de slănina afumată pe care o mâncau împreună cu ceapă și cu sare. Dar de asta își dăduse seama mult mai târziu, după ce se îndrăgostise cu adevărat de colegul ei bancă din clasa întâi. Când băiatul îi scrisese o poezie la misto, suferise prima ei mare dezamăgire în dragoste. Atunci își promisese solemn să nu se mai îndrăgostească niciodată. Dar nu o tinuse mult promisiunea. Era practic imposibil să fii doar bun  la mate’ și la fizică și cam atât. 


Ovidiu avea ochii verzi şi o mutră tipică de golan. În realitate, nici atunci nu exista cu adevărat mutră tipică de golan. Fiecare percepea diferit golanii. Ioana, de exemplu, îi percepea ca o excepție. Așa își explicase ea atracţia pentru golani. Pe Ioana bunica o învăţase să măsoare cu atenţie orice necunoscut. Să nu-l judece după aparenţe. Să se ia doar după instinct. Viaţa e făcută din excepţii, asa o învățase bunica. În spatele oricărui golan se poate afla un om excepțional. Ovidiu fusese excepţia Ioanei.

Ea nu știuse, până atunci, cum stătea treaba cu excepțiile. Ea nu avea nimic excepțional : ca mai toți copiii din cartier, era singură la părinți căci se născusera cu totii într-o epocă în care totul se făcea cu grijă zilei de mâine : copiii, visele, bucatele. În afara de asta, totul funcționa perfect aliniat la reguli de tot felul. Nimic excepțional.

Legătura

⁃ Uite, zice Vasi, vezi pasărea aia cu cioc galben? M-a urmărit toată dimineața. Unde mă duceam, hop și ea. Nu c-ar fi făcut-o intenționat, dar s-a nimerit al naibii de bine.

Continui să sorb din cafea și să- mi privesc saboții mov. Nu știu ce să -i răspund lui Vasi. Nu m-a urmărit niciodată o pasăre. Mă urmărește, însă, imaginea saboților mov. Sunt făcuți dintr-un plastic ușor și se curăță repede.

⁃ Încălțat cu saboții ăștia nu poți trece neobservat, îi răspund lui Vasi.

Vasi se oprește brusc în mijlocul grădinii, se întoarce spre mine și, dintr-o dată, nu-mi mai vorbește despre pasărea cu cioc galben.

⁃ Ce legătură au saboții cu pasărea cu cioc galben?

Adevărul este că n-au nici o legătură directă. Mi se întâmplă des să trec de la una la alta fără vreo logică anume. Există, totuși, de fiecare dată, o legătură invizibilă pe care creierul meu se încăpățânează să o facă.

Să luăm, de exemplu, morcovii. De fiecare dată când tai morcovi îmi aduc aminte de un Revelion la care am fost invitată de un tip, înainte de Revoluție. Aveam, dacă îmi amintesc bine, vreo șaptesprezece ani și, în afară de tipul care mă invitase, nu cunoșteam pe nimeni acolo. De Revelionul acela nu-mi aduc aminte mare lucru. În afara faptului că era la bloc, că “trecusem dealul” până în Racadau pe jos, că era ger și zăpada scârțâia sub tălpi, nu-mi mai amintesc nimic. Desigur, îmi aduc aminte de tipul care mă invitase și de morcovi. Fără absolut nici o legătură logică intre ele. Și totuși, firul acela invizibil există chit că tot restul a dispărut. Habar n-am cum stă treaba cu morcovii. Probabil că îi trăiam morcovii rondele când tipul mă invitase la Revelion.

Nu-i spun toate astea lui Vasi, mi-aș bate gura de pomană. Vasi este un bărbat cu picioarele pe pământ. În fine, cu mici excepții. Dar toți avem păsări cântătoare care ne mai scapă uneori din colivie. Colivia lui Vasi e plină cu fantasme. Aproape în fiecare seară scapă câte una și poartă dialoguri ciudate cu diverse necunoscute. Ăsta e secretul lui Vasi. În rest, Vasi e un om bun.

⁃ În realitate nu exista nici o legătură, îi răspund. Probabil că -mi place cum se asortează.

Vasi nu înțelege ce se asortează. O pasăre și o pereche de saboți? Adevărul este că îmi plac la nebunie și movul și galbenul. Și separat și împreună.

Încep să-i povestesc lui Vasi de prima mea fustă galbenă. Era lungă până la genunchi și era cusuta de mână. Materialul era de proastă calitate și culoarea ieșise la prima spălare. Dar totuși, pentru mine a contat enorm prima mea fustă galbenă. Dovada e că, după treizeci de ani, încă îmi aduc aminte de ea. De mov nu-i spun încă lui Vasi . Mi-e teamă de colivie și de ce poate scăpa de acolo. Doar între noi fie vorba, îmi placuse la nebunie movul până ce auzisem că doar curvele se îmbracă în mov. Atunci hotărâsem că nu sunt curva și renunțasem la mov. Dar, de plăcut, a continuat să -mi placă movul. Undeva, în subconștient, se crease o legătură interzisă între mov și mine.

Mă uit la saboți, îmi aduc aminte de pasărea cu cioc galben și vărs, din greșeală, cafeaua pe mine. Privesc pata maronie de pe tricoul alb și zâmbesc. Nu-i spun lui Vasi de ce, să facă și el legatura, ce mama naibii!

Cartofi franțuzești

Ildiko gătește prost. Nu prea îmi vine să îi spun dar, odată și odată tot va trebui cumva să înceteze toată risipa asta alimentară.

Pentru că este vecină cu mine și pentru că avem perspective similare asupra vieții, Ildiko găsește normal să îmi aducă, la fiecare vizită pe care mi-o face, câte un fel de mâncare proaspăt pregătit. Și Ildiko mă vizitează des pentru că, spune ea, nu -i obișnuită să vorbească cu pereții.

Înainte să i se însoare băiatul, mai vorbea cu el. Chit că nici Csaba nu era prea vorbaret, Ildiko avea atunci măcar impresia că o ascultă cineva.

De când i-a plecat băiatul de acasă, Ildiko a rămas singură și, din plictiseală, s-a apucat de gătit. Înainte îi gătea o mătușă din partea mamei dar mătușa a îmbătrânit și nu mai poate găti. Îi tremură mâinile și uită rețetele. Ultima dată a încurcat oțetul cu siropul de tuse și a ieșit un sos dulce acrișor cu gust de cătină care nu s-a asortat deloc cu friptura de porc la tavă. Fie vorba între noi, nici friptura nu a fost teribilă, mătușa avea dioptrii multe și pensia nu ii ajungea de la de o lună la alta pentru mâncare și medicamente, de unde bani, doamne iartă-mă, și pentru dioptriil?

După ce Tommy, motanul birmanez a refuzat să o mănânce, Ildiko a aruncat friptura la gunoi, cu tot cu sos, și a sunat-o pe mătușă să -i spună că se apucă de gătit. Și se s-a apucat.

Pentru că îi place să improvizeze, Ildiko nu respectă niciodată rețeta din cartea de bucate. La ciorba de perișoare, de exemplu, înlocuiește mereu morcovul cu mere și orezul cu grâu. La borș nu a renunțat încă pentru că nu a găsit nimic cu adevărat inedit dar încă mai caută. Când a plecat Csaba de acasă, lui Ildiko i-a fost greu să se obișnuiască sa gătească doar pentru ea. Ar fi însemnat doar o ciorbă pe săptămână și, cel mult, o friptură. Nici măcar friptura nu-i reușea lui Ildiko.

Azi Ildiko a gătit cartofi franțuzești. Pe la două m-a sunat și, sincera să fiu, primul meu imbold a fost, spre rușinea mea, să nu-i răspund. Aș fi găsit eu o explicație plauzibila. Somnul de după amiază, zgomotul de aspirator, televizorul dat prea tare, s-ar fi găsit până la urmă ceva convenabil ca motiv. Dar n-am putut să o mint pe Ildiko. Ceva în interiorul conștiinței mele îmi șoptea că vecina mea are nevoie de ajutor. Am răspuns la telefon și am acceptat invitația la masă.

Cartofii franțuzești nu i-au reușit lui Ildiko dar Ildiko e fericită.

E seară, miroase a dezinfectant și pe fereastra mică a salonului se văd munții. Ildiko respiră regulat, zâmbește în somn și cearceaful îi acoperă jumătatea dreaptă a obrazului. Nu mai e singură, suntem opt în salonul o sută zece, secția chirurgie internă

.

Ploaia

Ploua mărunt, cât niște ouă de prepelița. Sau poate și mai mărunt. Nu-mi ieșeau la numărătoare stropii, atât de fini erau. Încercasem de trei ori să-i număr și mă împotmolisem mereu începând cu numărul zece. Sorbeam din cafeaua tare și o luam de la capăt. Apropo: ați încercat vreodată să beți o cafea făcută dintr-un strop de apă și trei lingurițe pline? Cum v-a fost? V-au ieșit la număratoare stropii?

Apoi, când m-am săturat de stropi, am intrat în casa și am început să trasez vise. În linii mari, totul era posibil. Voi plăti cash, în lei, o mică contribuție. De ce n-aș recunoaște -o? În definitiv cine nu plătește în ziua de azi ” o mică contribuție?” Nu, să nu-i spunem șpagă. Să-i spunem taxă pe lipsa de genialitate. Îți trebuie ceva vreme să înțelegi că nu ești genial. Că ideile „unicat” te ocolesc constant și nu reușești nicicum să pui cap la cap, astfel încât să iasă ceva cu coadă. Din toate aceste motive, cu o mică taxă, numită „contribuție”, voi avea dreptul la un număr neînsemnat de clipe de glorie. Dacă le-aș număra în ani, ar deveni complet nesemnificative. În minute, abia de s-ar simți. Voi prefera deci să le număr în clipe și să profit, în culmea fericirii.

Apoi, când mi s-au terminat liniile, am făcut o pauză și am citit printre rânduri. Printre multe altele, am aflat că micile contribuții cu care plănuiam să-mi cumpăr acel număr limitat de momente – să le numim, mai simplu, clipe – de glorie, veneau la pachet cu un statut ciudat, de mulți renegat. Și eu, la rândul meu, detestam prostituția intelectuala. O afirmasem deja, în nenumărate rânduri și îi acuzasem pe cei ce o practicau. M-a zguduit teribil știrea: plătind din buzunarul propriu, voi deveni un auto-renegat. Era deja prea târziu, în linii mari, totul se va petrece așa cum planificasem.

Sfânta ipocrizie nu mă ocolise nici pe mine.

Compartimentul

În compartiment e cald, pe geamurile murdare, acoperite de o folie publicitară, se scurg stropi fini și pute a transpirație. Ii e cald, îi e sete, îi e strâmt tot culoarul acela îngust, ii e murdar velurul tocit, încă nu s-a stabilizat totul, încă pare să se scufunde la fiecare pas, să dispară înghițita de linoleul albastru cu pete negre sau de cascatul bătrânului din fața ei, strivita sub tălpile picioarelor întinse sub scaunul ei, zdrobită de privirea aceea care o dezbracă, mintea pare încă că i se subțiază în continuare și nu are cum să mai înghită trei aspirine, inimă îi bate din ce în ce mai tare și ochii o ustura, a plecat pe fugă, a lăsat taximetristului un bacșiș considerabil, i-a lăsat aproape toți mărunții ei, viața ei măruntă și mărunte ei pasiuni, i-au rămas fix doi lei și acum regretă. Nici măcar o sticlă cu apă plată nu-ți poți lua de doi lei, poate doar o cafea de la un automat dar numai gândul la cafea îi face greață, se strâmbă în gând, i se pare doar că se strâmbă în gând, copilul de pe culoar o privește cu ochii mari, cât casa, cu nasul lipit de geamul murdar, aproape că-i dau lacrimile și lui și ei, ar vrea să l-i spună copilului să se ducă la maică -sa, să se ducă la bunică -sa sau cine o fi femeia aceea, că se tine bine femeia aceea, aproape că se ține mai bine decât ea, dar asta nu-i o surpriză. E foarte ușor să te ții mai bine decât ea. Ea bea prea multe pahare de vin, prea multă bere, ea așteaptă ore întregi să devină din nou tânără și să uite că a existat odată strada aceea umbrită de pomi în floare, să uite că liliacul poate mirosi atât de frumos, să uite zgomotul metalic și mirosul de cauciuc încins, să uite groaza din ochii bărbatului de la volan, să uite că a fost odată adolescenta îndrăgostită care uita de toate când ajungea acasă și se aştepta la orice când ajungea acasă, că, pe vremea aceea de demult, nu exista ajungere perfectă acasă, nu exista rutina ajungerilor perfecte și era bine asa dar existau zile când poarta era larg deschisă sau când uşa de la intrare era larg deschisă și uneori bunicul era întins în spatele porţii iar alteori era întins în spatele uşii, se întâmpla foarte rar să nu fie întins, căci așa era bunicul, îi plăceau „lucrurile tari” și, când le „testa”, nu-i trebuia mult şi uita de el uita, uita de toti şi de toate şi se întindea pe unde îl apuca iar ea îl găsea lungit acolo, uneori mirosea a iarbă abia cosita, alteori a ploaie, alteori nu mirosea a nimic, și-l descalta și șireturle miroseau a noroi şi tălpile miroseau a alcool de prună și ea trăgea aer în piept și uneori cerea o mâna de ajutor vecinilor căci bunicul era greu şi aproape inconştient pe vremea aceea, însă ei nu-i era frică de nimeni și de nimic pe vremea aceea, ea doar Trecea prin viață ţinându-se de nas și, din când în când, retrasă în lumea ei, visa la caii verzi pe pereți ascultând hiturile anilor 80 în timp ce bunicul sforăia învelit. Apoi îşi aşeza uniforma tocită pe umeraşul vechi şi aştepta.
Bărbatul din fața ei continuă să o dezbrace din priviri

Lacrimi

Strâng din pleoape să nu se vadă cât de mult mă doare. Mă doare nepăsarea cu care îmi spune că s-a terminat totul, ușurința cu care rotunjește fiecare frază, mă dor toți anii aceia în care am crezut că se poate. Strâng din pleoape și-mi înghit lacrimile. Strâng, strâng până nu mai pot, strâng mult după ce trântește ușa și pleacă, mult după aceea îmi dau seama că e deja noapte, prima noapte dintr-un lung șir de nopți. Pun capul pe pernă, închid ochii, strâng pleoapele tare, le strâng cat de tare pot, o voce îmi șoptește „Amethyste”, mă uit de jur împrejur, sunt doar eu, undeva departe, undeva demult, încă nu știu bine cat de departe, cat de demult, în fiecare vis, în fiecare noapte sunt doar eu undeva în mijlocul unui câmp de maci, eu, sau poate doar umbra mea, răsfirate printre falduri, eu printre pietre, coloane ionice și maci, cine sunt eu, unde sunt eu, de ce mă las, în fiecare noapte năpădita de vise, visele cresc în mine ca buruienile, amintirile fosnesc cearceafuri ude de sudoare, în vis apare o făptură fără nume, chipul îmi spune ceva, e o tânără fata îmbrăcată în roz, stă sprijinită de o coloana de marmură și strânge în pumni o piatră de culoare violet, un sentiment ciudat apare, creste cu fiecare secundă, rămâne agățat undeva în minte, este un fel de poveste, aceeași poveste repetată la infinit, eu nimfa, el zeul, eu stanca mă întorc pe cealaltă parte, afară e încă noapte, în vis o voce îmi șoptește „găsește piatra”, o lacrimă străpunge visul, perna e plină de lacrimi, fața mi-e plină de lacrimi, viața mi-e plină de lacrimi, în pumni strâng o piatră violet, un ametist, îmi șterg lacrimile, mă ridic din pat și îmi fac o cafea.

Nu mai contează unde am greșit

Trei aspirine

Stă cu ochii lipiți de fereastră. A venit primăvară. Înghite în sec. Soarbe. Își aprinde o țigară. Dă drumul la televizor. Schimbă canalele. Își schimbă poziția, fotoliul e mai confortabil. Își mai aprinde o țigară. Și încă una. Schimbă din nou canalele. Caută un film, caută pe net, caută să scape. Nu scapă de gânduri. Nu scapă de senzația că i-a scăpat ceva. Că destinul i-a jucat o farsă. Își face o omletă, pune prea multa sare. Își curăță o ridiche, își curăță gândurile cu o gură de vin alb, se așază la loc în fotoliul din fața televizorului. Își dă seama că  a uitat pâinea, își dă seama că a uitat furculița, uită multe în ultimul timp, până și zilelor le-a pierdut șirul. Înghite cu noduri, des, cât să termine repede. Își îneacă gândurile cu încă o gură de vin alb și apoi încearcă să nu-și mai amintească. E greu să nu-ți mai amintești. Cum ar fi să nu-ți mai amintești cât de tânără ai fost odată? Cât de mult ai iubit odată? Ar fi ca și cum ai șterge cu guma și ar rămâne urma. Urmele rămân. Urmele sunt ca pietrele. Se tocesc dar nu dispar niciodată. Sau, poate că dispar, dar atunci e prea târziu. 

E târziu, afară e deja întuneric și miroase a liliac. Iubește mirosul de liliac. Liliacul și moscul alb. Parfumul de mosc alb era parfumul preferat al mamei. Când era mică, îi plăcea să amestece parfumurile mamei. Desfăcea, pe rând, toate sticluțele și le mirosea. Eau de Cologne, Nina Ricci, Fidji, Guerlain. Și, desigur, moscul alb. O cutie de un maro-acaju cu o sticluța mică înăuntru. „Să nu pui decât un strop” îi spunea mama, „altfel o să mirosi ca o țigancă „. Și nu punea niciodată mai mult de un strop. De mică îi fusese frică de țigani. Furau copiii neascultători, așa i se spusese. Când crescuse mai mare aflase că unora le era frică de clovni. De ce să-ți fie oare frică de clovni? Clovnii te dac să râzi…

Își înghite gândurile cu o gură de vin și intră pe Facebook. Verifică statusul lui, e verde. E on line. E acolo, ascuns în spatele unui ecran. Acolo, nu foarte departe. Ii despart o suta șaizeci de kilometri. Sau, poate, un pic mai mult. Îi scrie „hei” și așteaptă. Își toarnă un al doilea pahar de vin și verifică din nou. E tot verde. E tot acolo, on line. Nu citește, nu răspunde. „O fi ocupat, are familie, copil” își spune. Poate va citi mai târziu și îi va răspunde. Îi scrie din nou : „mi-am luat bilet la tren, plec mâine, la 10, abia aștept ne vedem „. Își mai toarnă un pahar de vin și continuă să aștepte. Schimbă canalele. Schimbă locul,  încearcă să-și schimbe gândurile. Îi e greu să-și schimbe gândurile. Nu reușește. Se mai uita odată pe Facebook, e tot acolo, activ. Nu a citit. Nu a răspuns. Poate mai târziu. Deschide fereastra și inspiră.. Afară e deja noapte și miroaae a liliac. 

O noapte cu multe stele. Undeva, cândva, numărau stelele împreună. Niciodată nu le dădea la fel. Acum începe să le numere singură. Tot nu-i ies la socoteală. O doare capul de la vin. Prea multe pahare. Prea multe ganduri. Ia trei aspirine și se bagă în pat