Lună: august 2022

Când realizasem că nu se mai poate face nimic, hotarâsem să nu mai inventez formule. Devenisem deja elefant. Atunci mă apucasem să-mi imaginez că pot da timpul înapoi. La început funcționase perfect. Închideam ochii și mă forțam să văd totul în alb și negru. Emisiunile, puse cap la cap, durau în fiecare zi două ore și începeau mereu cu imnul național. De sfârșit îmi aduceam cu greu aminte. Până și în vis adormeam repede și sforăiam fix la mijlocul unui discurs. În vis îmi imaginăm linguri. În mare parte din timp foloseam linguri de lemn, pentru că țineau mai mult.

Apoi m-am îndrăgostit. Mi-o imaginam tandra și moartă după mine. Blondă, cu o suvita rebela peste ochiul stâng. Mereu pusă pe sotii. Îmi scria ca i-ar plăcea să facă duș cu mine. Să intre ea prima, să potrivească apa și apoi sa închidă ochii. Când închidea ochii, mă pierdeam de tot. Îmi imaginam toți stropii pe gatul ei și mă sufocam. Apoi burta ei devenea deodată extrem de plată și eu îmi așezam capul sub jetul de apă și începeam să plâng. Era atât de bine să iubești! Nu mai iubisem decât o dată. O chema Ana și avea ochii verzi. Nu era o fată ordinară, abia de îndrăznea să imi atingă degetele și se machia într-un verde pal. Aproape că nu se vedea cât de tare țineam la ea. Aproape că n-o țineam de mână și, de frica oamenilor care ne priveau de jur împrejur, aproape că n-o sărutam. Și acum ii mai simt gustul din când în când. Era atât de timidă încât, la un moment dat, a trebuit să nu o mai iubesc. De fapt, așa credeam pe atunci, că trebuia să nu o mai iubesc. În realitate îmi plăcea până și verdele pal și, mai ales pleoapele ei.

Îmi prindeam matricola cu capse. Profa de economie politică ținea să avem un număr. Oricum ar fi fost, când se terminau orele, îmi smulgeam matricola din capse și o băgam în buzunarul de la sarafan. Nu știu de ce făceam asta. Era unul dintre cele mai bune licee din oraș. Intrasem printre primii zece. Probabil din cauză că uram sistemele. Profa de sisteme ne dicta timp de patruzeci și cinci de minute și apoi se așteapta să repetăm după ea. De aceea, poate, am urât sistemele. Apoi o luam agale către casă pe Calea București.

Mi se întâmplă des să privesc în gol și să-mi aduc aminte. Nimic mai mult. Nimic nu contează mai mult în aceste momente decât lumea care nu mai e. Uneori rup mental bilete de hârtie și nu mă gândesc la nimic. Nimicul îmbracă diverse forme. Uneori e doar un curent de aer, alteori un anunț într-un difuzor stricat. Uneori văd munți dincolo de câmpul plat, alteori doar mi se pare. De cele mai multe ori însă, mă înșel.

Niciodată nu mi-aș fi închipui că voi deveni vreodată elefant. Și totuși, eram bun la matematică. Participam la toate olimpiadele și mă clasam mai tot timpul printre primii zece. Nu câștigam niciodată vreun premiu dar părinții considerau asta drept un detaliu nesemnificativ.

Decid să plec în lume. Dau cu zarul, Brașov. Cumpăr on line, trenul are niște vagoane amestecate. “De fapt, vagonul unu e undeva pe la mijloc” îmi zice nașul și are dreptate. Primul vagon după locomotivă este altul. Nașul nu știe exact care, că nu-i trenul lui. Trenul lui începe de la mijloc și continuă spre coadă. În trenul nasului e plin de oameni care au încurcat vagoanele.