Baltă agăţată-n cui

Din când în când,
Îmi scriu degetele de capul lor
Am o mare problemă
Cu degetele, uneori
Îmi scapă de sub control
Şi se pierd, îşi iau lumea în cap
Şi duse sunt
Adică aşa vor ele să creadă
Că se pierd, cu mine cu tot
Când de fapt ele, degetele
Îşi urmează instinctul acela
De degete
Cu unghii cu tot
E atât de greu să devii unghie
Unghia înţeapă cuvintele
Şi cuvintele răstălmăcesc silabele
Şi, fără să vrei devii poezie
Şi, fără să vrei, emani vers
Şi atunci, când emani tu mai tare şi mai tare
Degetele, obosite de atâta lume-n cap
Se cară toate la culcare,
Si  atunci îţi spui
Că, fără degete şi tot fără să vrei
Te-ai trezit baltă agăţată-n cui.

Am răbufnit prea târziu

Când am plecat, mi-au urat drum bun şi „toate cele”. I-am privit mirată, „formatată”. Bunica mă învăţase că oamenii nu pot fi înlocuiţi, că oamenii sunt unici, că ei, oamenii, lasă în urma lor un semn propriu, personal, imposibil de duplicat, de copiat de „lipit în locul altuia care tocmai ce s-a dus”. Bunica nu mă învăţase bine, dar eu îi luasem cuvintele drept literă de lege, aşa cum erau, spuse din suflet, le pusesem pe pâine şi apoi le gustasem în bucăţele mici, pe care le plimbam prin toată gura înainte să le înghit. Să le simt gustul, semnificaţia aceea ascunsă în spatele unor litere.

Continuă lectura

Dricul

Dis de dimineaţă mi-a tăiat calea un dric. Era încă întuneric şi dricul era alb. Înecăcios de alb. Am înghiţit în gol – înecăcios de gol – şi mi-am făcut cruce în gând. Am aşteptat să treacă dricul şi mi-am început ziua. În urma dricului. Semaforul s-a făcut deoadata verde şi am luat-o la dreapta.
Aşa sunt unele zile, anunţă tot restul.

Omor timpul

E o toamnă ciudată, începe mereu gri şi se termină mereu galben. Gri-ul atrage vrăbiile, vrăbiile sosesc în două stoluri distincte şi eu încerc să le număr. Şi, de ciudă că nu reuşesc, dau vina pe macarale – au apărut peste noapte, două macarale roşii, una mai înaltă ca alta – şi, de ciudă că nu reuşesc, îi invidiez pe oamenii din macarale. Atât de sus şi atât de singuri.

Apoi omor timpul.

Continuă lectura

Să cauţi bine

Si toamna are o explicaţie. „Toate au o explicaţie”. Aşa mi-au spus. Şi eu n-am crezut la început şi ei mi-au repetat. Şi eu tot n-am crezut – din principu nu cred fără să simt – şi ei au continuat să-mi spună. „Fiecare lucru, fiecare întâmplare are un rost” şi eu le-am căutat rostul, sensul , le-am căutat bine în jur şi nu le-am găsit. Şi, când era să nu mai caut şi să ţip din nou că n-au dreptate, mi-am dat seama că nu căutam unde trebuie.
Toate, absolut toate, au un rost, un sens. Totul e să cauţi bine.

În tine.

Toate au o explicaţie, până şi crimele

Erau multe bucăţi de ziare. Trecea trenul acela verde şi le lua pe sus. Simţeam durerea aerului în contact cu trenul şi durerea trenului în contact cu lumea şi durerea lumii în contact cu mine. Mi-era milă, teribil de milă de literele acelea făcute terfeliţă. Aş fi chemat poliţia să elucideze crima dar poliţiei i se fâlfăia de litere. Fără să vreau deveneam şi eu complice la moarte.

Continuă lectura

Să crezi că vrei şi să constaţi că nu poţi

Cel mai greu este să-ţi fumezi ţigara aici şi să te imaginezi acolo. Ţigara aceea lungă şi subţire s-o pufăi între două vrăbii şi o multitudine de stele, dincolo de tine. Dincolo de toţi. Cel mai greu este să numeri zilele şi nopţile şi, între două fumuri, să-ţi dai seama că numeri prost. Că nu te-a învăţat nimeni număratul spaţiilor. Să realizezi că spaţiile durează mult şi dor profund. Cel mai greu nu este să fii, cel mai greu e să-ţi închipui că ai fost. Că ai fi putut fi. Că toate s-au petrecut altfel decât trebuiau să se petreacă. Cel mai greu este să realizezi că nu poţi impune petrecerea faptelor. Să constaţi doar că timpul nu le rezolvă pe toate. Nu chiar pe toate. Că uneori există rateuri la timp. Rateuri la fapte. Cel mai greu este să tragi linie, să tot tragi de linie, să supravieţuieşti liniei. Să stai la suprafaţa liniei. Cel mai greu este să reuşeşti echilibrul liniei.

Ai încercat vreodată echilibrul liniei? Ai găsit vreodată linia? Ţi-a impus cineva linia? Ţi-a forţat cineva direcţia? Cel mai greu este să recunoşti că poate da. Că poate, fără să-ţi dai seama, au existat linii şi direcţii impuse de alţii. Că, fără să-ţi dai seama, au existat bucle şi fapte, şi bucle cu fapte. Că, fără să îţi dai seama, ai supravieţuit ploilor, şi cerului, şi gri-ului, şi faptelor imaginate, şi buclelor.

Continuă lectura