Dis de dimineaţă mi-a tăiat calea un dric. Era încă întuneric şi dricul era alb. Înecăcios de alb. Am înghiţit în gol – înecăcios de gol – şi mi-am făcut cruce în gând. Am aşteptat să treacă dricul şi mi-am început ziua. În urma dricului. Semaforul s-a făcut deoadata verde şi am luat-o la dreapta.
Aşa sunt unele zile, anunţă tot restul.
Lună: octombrie 2015
Omor timpul
@ Federica Galli
E o toamnă ciudată, începe mereu gri şi se termină mereu galben. Gri-ul atrage vrăbiile, vrăbiile sosesc în două stoluri distincte şi eu încerc să le număr. Şi, de ciudă că nu reuşesc, dau vina pe macarale – au apărut peste noapte, două macarale roşii, una mai înaltă ca alta – şi, de ciudă că nu reuşesc, îi invidiez pe oamenii din macarale. Atât de sus şi atât de singuri.
Apoi omor timpul.
Să cauţi bine
@ Warren Wong
Si toamna are o explicaţie. „Toate au o explicaţie”. Aşa mi-au spus. Şi eu n-am crezut la început şi ei mi-au repetat. Şi eu tot n-am crezut – din principu nu cred fără să simt – şi ei au continuat să-mi spună. „Fiecare lucru, fiecare întâmplare are un rost” şi eu le-am căutat rostul, sensul , le-am căutat bine în jur şi nu le-am găsit. Şi, când era să nu mai caut şi să ţip din nou că n-au dreptate, mi-am dat seama că nu căutam unde trebuie.
Toate, absolut toate, au un rost, un sens. Totul e să cauţi bine.
În tine.
Toate au o explicaţie, până şi crimele
Mutat aici
Cine a mai pomenit soartă cu dungă?
@ Santosh Maharjan
Îmi pare bine c-ai rămas. E atât de greu să rămâi. Dar atât de bine să rămâi. Şi eu aş fi rămas dacă aş fi putut. Dar m-a gonit timpul. Se grăbea. Mătura frunzele şi mie mi-a fost frică de mătură. Frunzele îmi plăceau. Aveau o culoare galben-plăcută frunzele. Nu rămâneam şi plângeam. Aşa-mi vine mie să fac când nu pot.
Să crezi că vrei şi să constaţi că nu poţi
@ Oscar Keys
Cel mai greu este să-ţi fumezi ţigara aici şi să te imaginezi acolo. Ţigara aceea lungă şi subţire s-o pufăi între două vrăbii şi o multitudine de stele, dincolo de tine. Dincolo de toţi. Cel mai greu este să numeri zilele şi nopţile şi, între două fumuri, să-ţi dai seama că numeri prost. Că nu te-a învăţat nimeni număratul spaţiilor. Să realizezi că spaţiile durează mult şi dor profund. Cel mai greu nu este să fii, cel mai greu e să-ţi închipui că ai fost. Că ai fi putut fi. Că toate s-au petrecut altfel decât trebuiau să se petreacă. Cel mai greu este să realizezi că nu poţi impune petrecerea faptelor. Să constaţi doar că timpul nu le rezolvă pe toate. Nu chiar pe toate. Că uneori există rateuri la timp. Rateuri la fapte. Cel mai greu este să tragi linie, să tot tragi de linie, să supravieţuieşti liniei. Să stai la suprafaţa liniei. Cel mai greu este să reuşeşti echilibrul liniei.
Ai încercat vreodată echilibrul liniei? Ai găsit vreodată linia? Ţi-a impus cineva linia? Ţi-a forţat cineva direcţia? Cel mai greu este să recunoşti că poate da. Că poate, fără să-ţi dai seama, au existat linii şi direcţii impuse de alţii. Că, fără să-ţi dai seama, au existat bucle şi fapte, şi bucle cu fapte. Că, fără să îţi dai seama, ai supravieţuit ploilor, şi cerului, şi gri-ului, şi faptelor imaginate, şi buclelor.
Citește în continuare „Să crezi că vrei şi să constaţi că nu poţi”
Bucla
Este atât „de” să fii în buclă. Dai să ieşi şi continui să dai. Dai să înţelegi şi continui să nu poţi. Dai să poţi şi n-ai pe unde. Şi totuşi dai. E dreptul tău să dai. E dreptul buclei să fie.
Batiste de hârtie
Mutata aici
Jocul de-a umplerea
@ Ash Edmonds
De-ai ştii …
Câte spaţii nu vor să se umple
E o luptă crâncenă
Între mine şi spaţii
Mai sunt şi zile din astea
Am urcat ieri într-un metro deja plin şi m-am împiedicat de un om cu o pălărie neagră. Vroia şi el să urce. M-am retras şi l-am lăsat să treacă, şi-a găsit un loc cu faţa la mine. Mi-am găsit un loc cu faţa la el.
Abisuri 