Baltă agăţată-n cui

Din când în când,
Îmi scriu degetele de capul lor
Am o mare problemă
Cu degetele, uneori
Îmi scapă de sub control
Şi se pierd, îşi iau lumea în cap
Şi duse sunt
Adică aşa vor ele să creadă
Că se pierd, cu mine cu tot
Când de fapt ele, degetele
Îşi urmează instinctul acela
De degete
Cu unghii cu tot
E atât de greu să devii unghie
Unghia înţeapă cuvintele
Şi cuvintele răstălmăcesc silabele
Şi, fără să vrei devii poezie
Şi, fără să vrei, emani vers
Şi atunci, când emani tu mai tare şi mai tare
Degetele, obosite de atâta lume-n cap
Se cară toate la culcare,
Si  atunci îţi spui
Că, fără degete şi tot fără să vrei
Te-ai trezit baltă agăţată-n cui.

Anunțuri

Am răbufnit prea târziu

Când am plecat, mi-au urat drum bun şi „toate cele”. I-am privit mirată, „formatată”. Bunica mă învăţase că oamenii nu pot fi înlocuiţi, că oamenii sunt unici, că ei, oamenii, lasă în urma lor un semn propriu, personal, imposibil de duplicat, de copiat de „lipit în locul altuia care tocmai ce s-a dus”. Bunica nu mă învăţase bine, dar eu îi luasem cuvintele drept literă de lege, aşa cum erau, spuse din suflet, le pusesem pe pâine şi apoi le gustasem în bucăţele mici, pe care le plimbam prin toată gura înainte să le înghit. Să le simt gustul, semnificaţia aceea ascunsă în spatele unor litere.

Continuă lectura „Am răbufnit prea târziu”

Dricul

Dis de dimineaţă mi-a tăiat calea un dric. Era încă întuneric şi dricul era alb. Înecăcios de alb. Am înghiţit în gol – înecăcios de gol – şi mi-am făcut cruce în gând. Am aşteptat să treacă dricul şi mi-am început ziua. În urma dricului. Semaforul s-a făcut deoadata verde şi am luat-o la dreapta.
Aşa sunt unele zile, anunţă tot restul.

Omor timpul

E o toamnă ciudată, începe mereu gri şi se termină mereu galben. Gri-ul atrage vrăbiile, vrăbiile sosesc în două stoluri distincte şi eu încerc să le număr. Şi, de ciudă că nu reuşesc, dau vina pe macarale – au apărut peste noapte, două macarale roşii, una mai înaltă ca alta – şi, de ciudă că nu reuşesc, îi invidiez pe oamenii din macarale. Atât de sus şi atât de singuri.

Apoi omor timpul.

Continuă lectura „Omor timpul”

Să cauţi bine

Si toamna are o explicaţie. „Toate au o explicaţie”. Aşa mi-au spus. Şi eu n-am crezut la început şi ei mi-au repetat. Şi eu tot n-am crezut – din principu nu cred fără să simt – şi ei au continuat să-mi spună. „Fiecare lucru, fiecare întâmplare are un rost” şi eu le-am căutat rostul, sensul , le-am căutat bine în jur şi nu le-am găsit. Şi, când era să nu mai caut şi să ţip din nou că n-au dreptate, mi-am dat seama că nu căutam unde trebuie.
Toate, absolut toate, au un rost, un sens. Totul e să cauţi bine.

În tine.

Toate au o explicaţie, până şi crimele

Erau multe bucăţi de ziare. Trecea trenul acela verde şi le lua pe sus. Simţeam durerea aerului în contact cu trenul şi durerea trenului în contact cu lumea şi durerea lumii în contact cu mine. Mi-era milă, teribil de milă de literele acelea făcute terfeliţă. Aş fi chemat poliţia să elucideze crima dar poliţiei i se fâlfăia de litere. Fără să vreau deveneam şi eu complice la moarte.

Continuă lectura „Toate au o explicaţie, până şi crimele”

Cine a mai pomenit soartă cu dungă?

Îmi pare bine c-ai rămas. E atât de greu să rămâi. Dar atât de bine să rămâi. Şi eu aş fi rămas dacă aş fi putut. Dar m-a gonit timpul. Se grăbea. Mătura frunzele şi mie mi-a fost frică de mătură. Frunzele îmi plăceau. Aveau o culoare galben-plăcută frunzele. Nu rămâneam şi plângeam. Aşa-mi vine mie să fac când nu pot.

Continuă lectura „Cine a mai pomenit soartă cu dungă?”