Bunica a fost erou al muncii socialiste şi eu habar n-aveam ce însemna să fii erou al muncii socialiste. Veniseră aia de la televiziune să-i ia interviu, ne anunţaseră cu ceva timp înainte că vor veni, toată lumea în afară de mine era emoţionată că vin. Pe mine mă durea fix în pix că vin. La 7 ani habar n-aveam cum stă treaba cu titlurile şi onorurile… Casa fusese făcută lună, miroasea a petrol şi preşurile fuseseră spălate şi apoi uscate pe frânghia de sârmă puţin ruginită. Se vedea puţin rugina, câteva dungi portocalii, dar mama pusese o mobilă fix peste ca să nu se vadă. Si nu s-a văzut. Camera mare fusese şi ea scuturată bine, aerisită, premenită, patul fusese acoperit cu o cuvertură albastru pufos şi, peste cuvertura aia albastru pufos stăteam eu pleaşcă şi priveam la lumea aia ciudată care se agită, mă felicita pentru „ce bunica nemaipomenită aveam eu”. Nu-mi aduc aminte decât de un microfon mare şi o femeie tânăra. Restul s-a dus. Nu ştiu dacă a apărut la TV sau dacă nu a apărut la TV. TV-ul era ceva rar şi în general prost. Când îi dădeam drumul făcea dungi-dungi şi atunci ne rugam să nu se strice. Dar, din când în când se strica şi atunci chemam reparatorul de TV-uri cu dungi şi reparatorul de TV-uri cu dungi spunea că nu poate să vină imediat, că are multe, foarte multe televizoare cu dungi de reparat. Într-un final venea, vreo săptămâna după şi deschidea televizorul şi atunci ieşea tot praful din televizor şi deodată apăreau diodele alea ciudate şi mirosea a ars şi a cald şi eu priveam curioasă ce şi cum şi-mi doream să devin ca el, reparatoare de televizoare cu dungi şi din când în când în când se mai strică şi radio-ul şi atunci îi trăgeam o palmă şi uneori mergea cu palma, adică începea printr-o minune să funcţioneze şi atunci îmi spuneam că sunt făcută pentru meseria aia, reparatoare scria pe mine şi lăsam naibii caii verzi pe pereţii şi mai verzi şi-mi revizuiam atitudinea şi vroiam să dau la Electronică, şi chiar am dat.
Lună: martie 2016
Concluzia care nu se vroia trasă
@Neven Krcmarek
N-am starea necesară facerii
Am încercat mai întâi negrul
Şi n-a ieşit decât gri
Şi apoi albul şi verdele
Şi toate consoanele
Şi le-am lipit în fel şi chip
De-am umplut garduri
Şi gardurile s-au rupt
De atâtea goluri
Şi golurile de atâta gri
Au devenit deodată bălţi
Şi bălţile de atâta negru
Şi-au luat gândul
Şi odată cu gândul
Au dispărut şi cuvintele
Şi pauzele dintre cuvinte
Şi, între două pauze, au apărut semnele
Chestiile alea mici, premonitorii.
Cu verde cu tot
@ Michael Blakesley
Şi-am luat un creion verde
Şi l-am ascuţit bine
Până mi s-au înroşit degetele
Şi unghiile
Şi gândurile
De atâta creion
Şi apoi am început să inventez semne
Şi am mâzgălit ziduri
Până mi s-au terminat degetele
Şi unghiile
Şi gândurile
De atâtea semne
Şi apoi am luat o foaie albă
Şi-am vrut s-o umplu
Adunând resturi
Toate resturile
Creioane
Semne
Gânduri
Verde
Şi-am uitat de ce vroiam s-o umplu
Şi n-am mai umplut-o
Şi-am lăsat toate creioanele
Toate semnele,
Toate gardurile
Toate gândurile
Şi mai ales
Tot verdele
Să-şi facă de cap
Cu cap
Până peste cap
Până n-am mai fost deloc
Cu verde cu tot.
Probabil asta vroia să spună cineva
Uneori îmi vine „să” şi nu pot că-i prea abstract, prea imposibil de definit, prea întortocheat, prea banal de idiot, prea idot de banal. Uneori îmi vine „să” şi nu-i găsesc definiţia. Îmi torn un lichid alb într-un pahar cu dunguliţe fine şi aştept să pice definiţia lui „să”. Explicaţia imposibilului. Dovada „că”. Certitudinea că există definiţii care nu-şi definesc decât propriul eşec.
Abisuri 