Fabrica de stofe

Bunica a fost erou al muncii socialiste şi eu habar n-aveam ce însemna să fii erou al muncii socialiste. Veniseră aia de la televiziune să-i ia interviu, ne anunţaseră cu ceva timp înainte că vor veni, toată lumea în afară de mine era emoţionată că vin. Pe mine mă durea fix în pix că vin. La 7 ani habar n-aveam cum stă treaba cu titlurile şi onorurile… Casa fusese făcută lună, miroasea a petrol şi preşurile fuseseră spălate şi apoi uscate pe frânghia de sârmă puţin ruginită. Se vedea puţin rugina, câteva dungi portocalii, dar mama pusese o mobilă fix peste ca să nu se vadă. Si nu s-a văzut. Camera mare fusese şi ea scuturată bine, aerisită, premenită, patul fusese acoperit cu o cuvertură albastru pufos şi, peste cuvertura aia albastru pufos stăteam eu pleaşcă şi priveam la lumea aia ciudată care se agită, mă felicita pentru „ce bunica nemaipomenită aveam eu”. Nu-mi aduc aminte decât de un microfon mare şi o femeie tânăra. Restul s-a dus. Nu ştiu dacă a apărut la TV sau dacă nu a apărut la TV. TV-ul era ceva rar şi în general prost. Când îi dădeam drumul făcea dungi-dungi şi atunci ne rugam să nu se strice. Dar, din când în când se strica şi atunci chemam reparatorul de TV-uri cu dungi şi reparatorul de TV-uri cu dungi spunea că nu poate să vină imediat, că are multe, foarte multe televizoare cu dungi de reparat. Într-un final venea, vreo săptămâna după şi deschidea televizorul şi atunci ieşea tot praful din televizor şi deodată apăreau diodele alea ciudate şi mirosea a ars şi a cald şi eu priveam curioasă ce şi cum şi-mi doream să devin ca el, reparatoare de televizoare cu dungi şi din când în când în când se mai strică şi radio-ul şi atunci îi trăgeam o palmă şi uneori mergea cu palma, adică începea printr-o minune să funcţioneze şi atunci îmi spuneam că sunt făcută pentru meseria aia, reparatoare scria pe mine şi lăsam naibii caii verzi pe pereţii şi mai verzi şi-mi revizuiam atitudinea şi vroiam să dau la Electronică, şi chiar am dat.

Continuă lectura „Fabrica de stofe”

Anunțuri

Concluzia care nu se vroia trasă

N-am starea necesară facerii
Am încercat mai întâi negrul
Şi n-a ieşit decât gri
Şi apoi albul şi verdele
Şi toate consoanele
Şi le-am lipit în fel şi chip
De-am umplut garduri
Şi gardurile s-au rupt
De atâtea goluri
Şi golurile de atâta gri
Au devenit deodată bălţi
Şi bălţile de atâta negru
Şi-au luat gândul
Şi odată cu gândul
Au dispărut şi cuvintele
Şi pauzele dintre cuvinte
Şi, între două pauze, au apărut semnele
Chestiile alea mici, premonitorii.

Continuă lectura „Concluzia care nu se vroia trasă”

Cu verde cu tot

Şi-am luat un creion verde
Şi l-am ascuţit bine
Până mi s-au înroşit degetele
Şi unghiile
Şi gândurile
De atâta creion
Şi apoi am început să inventez semne
Şi am mâzgălit ziduri
Până mi s-au terminat degetele
Şi unghiile
Şi gândurile
De atâtea semne
Şi apoi am luat o foaie albă
Şi-am vrut s-o umplu
Adunând resturi
Toate resturile
Creioane
Semne
Gânduri
Verde
Şi-am uitat de ce vroiam s-o umplu
Şi n-am mai umplut-o
Şi-am lăsat toate creioanele
Toate semnele,
Toate gardurile
Toate gândurile
Şi mai ales
Tot verdele
Să-şi facă de cap
Cu cap
Până peste cap
Până n-am mai fost deloc
Cu verde cu tot.

Probabil asta vroia să spună cineva

Uneori îmi vine „să” şi nu pot că-i prea abstract, prea imposibil de definit, prea întortocheat, prea banal de idiot, prea idot de banal. Uneori îmi vine „să” şi nu-i găsesc definiţia. Îmi torn un lichid alb într-un pahar cu dunguliţe fine şi aştept să pice definiţia lui „să”. Explicaţia imposibilului. Dovada „că”. Certitudinea că există definiţii care nu-şi definesc decât propriul eşec.

Continuă lectura „Probabil asta vroia să spună cineva”