Efecte secundare

N-aveam chef de tine dar mi-ai oferit o bere. Trebuia să vorbești cu cineva. Scaunul era incomod, iar barul era prost frecventat. Nu mi-au plăcut niciodată blondele dar tu erai doar vopsită. În fața mea te-ai dezbrăcat de toate sentimentele. Te înțelegeam. Aveai o piele atât de fină încât îmi părea rău că sunt căsătorit. Ai dat pe gât a cincea vodcă și m-ai întrebat dacă îmi place Chopin. Nu mai știu ce ți-am răspuns. Am luat un taxi și apoi m-am pierdut în ochii tăi. Sunt iremediabil pierdut.

La cămin

Ultima picătură de transpirație căzuse pe cimentul necizelat cu un zgomot mic, abia perceptibil care m-a făcut să tresar. M-am trezit buimacă într-o cameră cu patru paturi metalice, suprapuse două cate două, într-un lac de sudoare.

Maică-mea zugrăvea pereții în alb, tatăl Ioanei ungea balamaua de ușa de intrare, mama Ginei se uita la ei, mama Ancăi nu putuse veni. Mi-a trebuit mult timp să realizez unde sunt și cine erau toți oamenii aceia pe care, în afara de maică-mea, nu-i mai văzusem niciodată.

Apoi mi-am amintit. Fusese o zi lungă și obositoare, călătorisem cu trenul cu noaptea în cap, stătusem la coadă la repartizarea camerelor sub un soare sfâșietor, trei ore pe ceas așteptasem să   se întâmple o minune, să vină cineva la mine, în rând, și să-mi spună “ați tras lozul câștigător domnișoară, camera dumnevoastră e gata, poftiți cheile”, dar minunea nu se întâmplase atunci, doar maica-mea își găsise o prietenă la coadă, o mamă din Maramureș, mie nu mi-au ieșit  niciodată socializările astea subite, forțate, spre deosebire de maică-mea eu am fost, de când mă știu, un om în așteparea celorlalți.

Am așteptat să intru la liceu, să iau trepetele, să fac 18 ani, să plec din orașul în care trebuia să fiu mereu acasă inainte de ora zece, am așteptat rezultatele la facultate, am așteptat vacanța la Costinești, am așteptat să treacă vara și să plec la cămin, am așteptat să se termine de zugrăvit, să se termine de reparat wc-ul, am așteptat să se usuce varul și apoi am deschis ferestrele, să iasă mirosul.  

Spre seară, într-un sfârșit, au plecat toți și atunci am început să aștept să o cunosc mai bine pe Ioana, olteanca cu accent, pe Gina, fata care părea mult mai mare decât noi și pe Anca, cea care mi-a fost de la început si pană la sfârșit, antipatică. Ceea ce m-a frapat prima oară când am văzut-o, a fost privirea. Am simțit-o cum îmi dă carapacea la o parte și imi întră în suflet.

Am așteptat să-mi treacă senzația de rău, să se usuce pereții, să închid ferestrele și să îmi aleg patul. Dacă ar fi fost după mine, aș fi ales unul dintre cele două paturi de sus. Dar erau deja ocupate, a trebuit să mă mulțumesc cu patul de lângă ușă, un pat metalic, aproape ruginit, pe care a trebuit de multe ori să mi-l imaginez altcumva, altundeva, pictat într-un verde care să -mi amintească de poarta veche, ruginită, pe care, copil fiind, scrijeleam cu cretă de dragul senzației,

După ce am făcut cunoștință, ne-am ales paturile și ne-am aranjat valizele în dulap. La ora nouă s-a inserat, Dâmbovița a început subit să miroasă, tot mirosul acela acumulat peste zi a invadat camera, dulapurile, cele patru perechi de pantofi și pătura de lană roșie. Era un miros pregnant, amar, de baltă îngălbenită la soare. Ieșea din apă și invada căminele în fiecare seară, intra pe ferestrele deschise și adormea pe cine îi ieșea în cale.

A doua zi de dimineață, nimeni nu-și mai aducea aminte nimic.

La leu

Îi pocneam pe toți cu sete. Când se strâmbau de durere, simțeam în gură gust de Pepsi fabricat din siropuri contrafăcute, îmbuteliat în nopțile sufocante ale unui București prăfuit de după revoluție și apoi vândut cu douăzeci de lei sticla, de la frigider, în cămin la Leu. Mă durea pumnul dar țineam durerea doar pentru mine, acolo, în baia plină de carcalaci. Erau genul de gândaci care se înmulțeau repede și știau să trăiască printre șobolani. Când mă mai lăsa durerea, deschideam larg fereastra și uitam.

De unde și până unde

Pe locul în care pe vremuri era o fabrică de hârtie, a apărut, ca peste noapte, o vila cu trei etaje și o piscină mare pe care am văzut-o o singură dată, când cineva uitase să închidă porțile mari, construite dintr-un metal gros, vopsit în negru.

Fabrica de hârtie pe lângă treceam cu sania de fiecare dată când ne dădeam drumul din luminis, fusese lăsată în paragină imediat după Revoluție, atunci când totul o luase razna.

Mama fusese deșteaptă și nu ținuse banii la saltea cum făcuseră alții, nici măcar le Cec nu îi depusese, poate că avea o intuiție mult peste normă mama când luase decizia să cumpere în rate un apartament de trei camere situat dincolo de deal, într-un bloc de șase etaje, cu mansardă.

Din luminis, de unde ne azvarleam pe sanie în fiecare iarnă printre zeci de copaci, dacă știai în ce direcție să privești și dacă aveai încă vedere bună, puteai desluși blocul, identic cu toate celalalte blocuri construite în acea vreme, puțin după 86.

Fabrica de hârtie mi-o aduc aminte și azi, cu zidurile ei scorojite și cu geamurile ei sparte și apoi peticite cu scânduri așezate în cruce. Era a doua fabrică din cartier, după fabrica de stofe, situată la cinci sute de metri distanță, cum te duceai spre centrul orașului, pe stânga. Pe aia n-a reușit s-o dărâme nimeni, în locul ei nu a apărut nici o vilă, a rămas până azi aceeași construcție lungă, cu geamuri înalte și înguste, împărțită intre timp de vreo zece firme private, un magazin de alimente pentru animale, o sală de fitness și un bar, devenit celebru datorită concertelor de rock organizate de vreo zece ani încoace.

Pe vremea când, pe locul vechii fabrici de hârtie, apăruse peste noapte acea vilă cu trei etaje, nici sala de fitness și nici celebrul loc cu concerte rock nu apăruseră încă. Se zvonise mult timp că proprietarul vilei, un mafiot local cu patru clase, încercase să pună mâna pe vechea fabrică de stofe dar nu reușise. Nu voi ști niciodată cum s-au petrecut cu adevărat lucrurile și nici nu cred că, după atâția ani de zile, ar mai conta.

Ceea ce a contat atunci a fost sentimentul de neputință. Neputința de a face față acelor vremuri în care totul o luase razna, într-o direcție în care nici cei șapte ani de acasă și nici cei nenumărați ani de școală, nu mă pregătisera să o urmez.

Școala vieții

Îi recunoștea imediat, care ce fel de om era. Erau ocupații, cei cu telefonul la ureche, care-i vorbeau prin semne și uitau să ia restul. Mai erau apoi fandositii, pentru care ori era prea scump, ori era prea tare, ori era prea moale, ori nu era de culoarea potrivită. Atingeau totul, cu degetele lor groase, și se răzgândeau în ultimul moment. Ăștia o enervau cel mai tare. Dar nu zicea nimic. Viața o învățase să tacă.
În rest, când nu citea oamenii, vindea roșii în piață. Douazprezeci de lei chilogramul.

Litere

Litere. Asta era tot ce aveam atunci. Stăteam sub părul din grădină, de lângă cotețul porcului, devenit, cu timpul, cotețul găinilor, stăteam acolo, în zilele fierbinți de vară și le adunam, una câte una, în palmă, mi se scurgeau printre degete literele acelea, atât de frumos știau să construiască lumi, să nască oameni și vieți, încât aproape că uitam că totul era la rație, și uleiul, și făina, până și speranța era la rație. Dar mie nu-mi păsa, eu colecționam litere. Și acum le mai simt gustul printre degete.

O cameră cu vedere la cer

Camera avea 18 metri pătrați, cu tot cu bucătărie, iar în baie abia de încăpeam. Wc-ul era separat și ăsta era unul dintre elementele care făceau ca tot acel minuscul loc situat la etajul șapte al rezidenței private, să coste atât de mult. Asta și terasa mare, care înconjura camera, terasa aceea albă pe care obișnuiam mai târziu să ne petrecem serile de vară făcând planuri și jucând wist sau de pe care am privit pentru prima oară în viață „în direct” patrulele de avioane și elicoptere cu ocazia zilei naționale.

Când am intrat prima oară în acea cameră mică și albă, cu pereții goi și un linoleum albastru pe jos, am simțit că până și libertatea are prețul ei. Aveam un frigider plin cu lucruri de care nu auzisem niciodată, borcane cu etichete colorate, cutii de carton cu sucuri de fructe, cutii de carton cu pâine prăjită, felii subțiri din salamuri cu nume ciudate sub tiple de plastic, aveam o cameră mică la etajul șapte, nu foarte departe de Grand Arche de la Defense, și mai aveam și două valize negre, nu foarte mari, burdusite cu haine demodate. Tot restul era atât de departe, încât în acel moment nu mai exista cu adevărat.

Am închis ușa și am început să plâng. Cum voi reuși să supraviețuiesc pereților albi, atât de neutri? Voi reuși oare să le integrez monotonia în rutina zilnică? Voi avea curajul să recunosc tristețea copleșitoare care mă învaluia de fiecare dată când intram în cameră? Două zile mai târziu, de frică să nu încep să vorbesc singură, îmi cumpărasem un radio mic dintr-un magazin cu reduceri din Montmatre, pe care dădusem jumătate din cei cincizeci de franci pe care aveam dreptul să-i cheltuiesc zilnic dar în seara aceea, prima din multele seri care au urmat, am înțeles cât de mult poate apăsa liniștea unei camere mici, văruita în alb, atunci când ești atât de departe de casă. Când mi-am revenit puțin, am deschis frigiderul și am luat, la întâmplare, primul lucru pe care mi-au căzut ochii, un cilindru de plastic alb pe care scria cu roșu, mare, „sel de mer”. M-am uitat mult timp la el, încercând să-i înțeleg rostul, oare ei nu știau că mi-au dat doar baie cu duș? Unde naiba să folosesc sărurile de baie? L-am pus totuși în baie, pe etajera de lângă duș, și am deschis o bere. Poate va folosi vreodată.

Doamna X

Pe doamna X am adăugat-o în lista de prieteni pentru că avea un nume rar, cu o oarecare sonoritate, un nume vers de care nu auzisem până atunci. Părea să fie pseudonimul unei scriitoare, mai ales că poza de profil arăta o femeie cu părul lung, alb, cățărata pe un scaun de bucătărie cu spătar, îmbrăcată într-o bluză de in, uni, cu mâneci lungi, și o fustă lungă, și largă, cu motive geometrice colorate. Atât numele cât și atmosfera creată de fotografie m-au fascinat și m-au făcut într-atât de curioasă să știu mai multe despre acel personaj ieșit din comun, încât i-am trimis un invite pe care l-a acceptat a doua zi. Imediat după ce am fost acceptată în rândul prietenilor ei virtuali, doamna X mi-a trimis un mesaj pe messenger în care mă informa că i se pare o imensă ipocrizie să mă numească prietenă, pe mine și pe toți ceilalți necunoscuți cărora le acceptase cererile de prietenie, și că nu s-ar fi prostituat în veci în acest fel dacă editura care i-a publicat cartea s-ar fi ocupat serios de promovare și nu ar fi silit-o pe ea să acționeze în felul în care a acționat, pentru a intra în legătură cu potențialii cititori.
Mi s-a părut atât de incredibil gestul doamnei X încât am ținut neapărat să vi-l împărtășesc. Asta după ce am scos-o pe doamna X din rândurile prietenilor mei virtuali. M-aș fi simțit o prostituată dacă n-aș fi făcut-o.

Noul meu hobby

Dau să, dar îmi trece un țânțar uriaș prin față, se izbește de ochiul drept, fix la colțul ochiului începe să se zbată, mă gâdilă, îi trag una, îmi intră cu totul în ochi, curge o lacrimă cu țânțar cu tot, iau un șervețel și înmormântez țânțarul, nu mare fast, un ghemotoc mic pe care îl arunc în coșul de gunoi, dau să continui de unde am rămas dar îmi trece un alt țânțar prin față, se izbește de ochi, curge lacrima, scot șervețelul, înmormântez țânțarul fără fast. Abia apoi începe să mă mănânce.

La mare, la soare

Ai bea o bere dar ți-e foarte lene. E și foarte cald, transpiri, picurii dispar sub talpa fierbinte așezată pe cearceaful alb, marea nu se vede, nu, nu e ceață dar ți s-a așezat o muscă pe nas, dacă n-ar urla ăia ca disperații ai putea ignora totul, te-ai închide în tine și ai medita, dar așa, nu-ți auzi nici măcar gândurile, a naibii muscă, zici că-i lipită, ia un ziar și trage-i una, na c-ai ratat-o și tot cald e. Ai bea o bere dar ești prea sus și liftul e în pană. Mai bine uită.