La leu

Îi pocneam pe toți cu sete. Când se strâmbau de durere, simțeam în gură gust de Pepsi fabricat din siropuri contrafăcute, îmbuteliat în nopțile sufocante ale unui București prăfuit de după revoluție și apoi vândut cu douăzeci de lei sticla, de la frigider, în cămin la Leu. Mă durea pumnul dar țineam durerea doar pentru mine, acolo, în baia plină de carcalaci. Erau genul de gândaci care se înmulțeau repede și știau să trăiască printre șobolani. Când mă mai lăsa durerea, deschideam larg fereastra și uitam.

De unde și până unde

Pe locul în care pe vremuri era o fabrică de hârtie, a apărut, ca peste noapte, o vila cu trei etaje și o piscină mare pe care am văzut-o o singură dată, când cineva uitase să închidă porțile mari, construite dintr-un metal gros, vopsit în negru.

Fabrica de hârtie pe lângă treceam cu sania de fiecare dată când ne dădeam drumul din luminis, fusese lăsată în paragină imediat după Revoluție, atunci când totul o luase razna.

Mama fusese deșteaptă și nu ținuse banii la saltea cum făcuseră alții, nici măcar le Cec nu îi depusese, poate că avea o intuiție mult peste normă mama când luase decizia să cumpere în rate un apartament de trei camere situat dincolo de deal, într-un bloc de șase etaje, cu mansardă.

Din luminis, de unde ne azvarleam pe sanie în fiecare iarnă printre zeci de copaci, dacă știai în ce direcție să privești și dacă aveai încă vedere bună, puteai desluși blocul, identic cu toate celalalte blocuri construite în acea vreme, puțin după 86.

Fabrica de hârtie mi-o aduc aminte și azi, cu zidurile ei scorojite și cu geamurile ei sparte și apoi peticite cu scânduri așezate în cruce. Era a doua fabrică din cartier, după fabrica de stofe, situată la cinci sute de metri distanță, cum te duceai spre centrul orașului, pe stânga. Pe aia n-a reușit s-o dărâme nimeni, în locul ei nu a apărut nici o vilă, a rămas până azi aceeași construcție lungă, cu geamuri înalte și înguste, împărțită intre timp de vreo zece firme private, un magazin de alimente pentru animale, o sală de fitness și un bar, devenit celebru datorită concertelor de rock organizate de vreo zece ani încoace.

Pe vremea când, pe locul vechii fabrici de hârtie, apăruse peste noapte acea vilă cu trei etaje, nici sala de fitness și nici celebrul loc cu concerte rock nu apăruseră încă. Se zvonise mult timp că proprietarul vilei, un mafiot local cu patru clase, încercase să pună mâna pe vechea fabrică de stofe dar nu reușise. Nu voi ști niciodată cum s-au petrecut cu adevărat lucrurile și nici nu cred că, după atâția ani de zile, ar mai conta.

Ceea ce a contat atunci a fost sentimentul de neputință. Neputința de a face față acelor vremuri în care totul o luase razna, într-o direcție în care nici cei șapte ani de acasă și nici cei nenumărați ani de școală, nu mă pregătisera să o urmez.

Școala vieții

Îi recunoștea imediat, care ce fel de om era. Erau ocupații, cei cu telefonul la ureche, care-i vorbeau prin semne și uitau să ia restul. Mai erau apoi fandositii, pentru care ori era prea scump, ori era prea tare, ori era prea moale, ori nu era de culoarea potrivită. Atingeau totul, cu degetele lor groase, și se răzgândeau în ultimul moment. Ăștia o enervau cel mai tare. Dar nu zicea nimic. Viața o învățase să tacă.
În rest, când nu citea oamenii, vindea roșii în piață. Douazprezeci de lei chilogramul.

Litere

Litere. Asta era tot ce aveam atunci. Stăteam sub părul din grădină, de lângă cotețul porcului, devenit, cu timpul, cotețul găinilor, stăteam acolo, în zilele fierbinți de vară și le adunam, una câte una, în palmă, mi se scurgeau printre degete literele acelea, atât de frumos știau să construiască lumi, să nască oameni și vieți, încât aproape că uitam că totul era la rație, și uleiul, și făina, până și speranța era la rație. Dar mie nu-mi păsa, eu colecționam litere. Și acum le mai simt gustul printre degete.

O cameră cu vedere la cer

Camera avea 18 metri pătrați, cu tot cu bucătărie, iar în baie abia de încăpeam. Wc-ul era separat și ăsta era unul dintre elementele care făceau ca tot acel minuscul loc situat la etajul șapte al rezidenței private, să coste atât de mult. Asta și terasa mare, care înconjura camera, terasa aceea albă pe care obișnuiam mai târziu să ne petrecem serile de vară făcând planuri și jucând wist sau de pe care am privit pentru prima oară în viață „în direct” patrulele de avioane și elicoptere cu ocazia zilei naționale.

Când am intrat prima oară în acea cameră mică și albă, cu pereții goi și un linoleum albastru pe jos, am simțit că până și libertatea are prețul ei. Aveam un frigider plin cu lucruri de care nu auzisem niciodată, borcane cu etichete colorate, cutii de carton cu sucuri de fructe, cutii de carton cu pâine prăjită, felii subțiri din salamuri cu nume ciudate sub tiple de plastic, aveam o cameră mică la etajul șapte, nu foarte departe de Grand Arche de la Defense, și mai aveam și două valize negre, nu foarte mari, burdusite cu haine demodate. Tot restul era atât de departe, încât în acel moment nu mai exista cu adevărat.

Am închis ușa și am început să plâng. Cum voi reuși să supraviețuiesc pereților albi, atât de neutri? Voi reuși oare să le integrez monotonia în rutina zilnică? Voi avea curajul să recunosc tristețea copleșitoare care mă învaluia de fiecare dată când intram în cameră? Două zile mai târziu, de frică să nu încep să vorbesc singură, îmi cumpărasem un radio mic dintr-un magazin cu reduceri din Montmatre, pe care dădusem jumătate din cei cincizeci de franci pe care aveam dreptul să-i cheltuiesc zilnic dar în seara aceea, prima din multele seri care au urmat, am înțeles cât de mult poate apăsa liniștea unei camere mici, văruita în alb, atunci când ești atât de departe de casă. Când mi-am revenit puțin, am deschis frigiderul și am luat, la întâmplare, primul lucru pe care mi-au căzut ochii, un cilindru de plastic alb pe care scria cu roșu, mare, „sel de mer”. M-am uitat mult timp la el, încercând să-i înțeleg rostul, oare ei nu știau că mi-au dat doar baie cu duș? Unde naiba să folosesc sărurile de baie? L-am pus totuși în baie, pe etajera de lângă duș, și am deschis o bere. Poate va folosi vreodată.

Doamna X

Pe doamna X am adăugat-o în lista de prieteni pentru că avea un nume rar, cu o oarecare sonoritate, un nume vers de care nu auzisem până atunci. Părea să fie pseudonimul unei scriitoare, mai ales că poza de profil arăta o femeie cu părul lung, alb, cățărata pe un scaun de bucătărie cu spătar, îmbrăcată într-o bluză de in, uni, cu mâneci lungi, și o fustă lungă, și largă, cu motive geometrice colorate. Atât numele cât și atmosfera creată de fotografie m-au fascinat și m-au făcut într-atât de curioasă să știu mai multe despre acel personaj ieșit din comun, încât i-am trimis un invite pe care l-a acceptat a doua zi. Imediat după ce am fost acceptată în rândul prietenilor ei virtuali, doamna X mi-a trimis un mesaj pe messenger în care mă informa că i se pare o imensă ipocrizie să mă numească prietenă, pe mine și pe toți ceilalți necunoscuți cărora le acceptase cererile de prietenie, și că nu s-ar fi prostituat în veci în acest fel dacă editura care i-a publicat cartea s-ar fi ocupat serios de promovare și nu ar fi silit-o pe ea să acționeze în felul în care a acționat, pentru a intra în legătură cu potențialii cititori.
Mi s-a părut atât de incredibil gestul doamnei X încât am ținut neapărat să vi-l împărtășesc. Asta după ce am scos-o pe doamna X din rândurile prietenilor mei virtuali. M-aș fi simțit o prostituată dacă n-aș fi făcut-o.

Noul meu hobby

Dau să, dar îmi trece un țânțar uriaș prin față, se izbește de ochiul drept, fix la colțul ochiului începe să se zbată, mă gâdilă, îi trag una, îmi intră cu totul în ochi, curge o lacrimă cu țânțar cu tot, iau un șervețel și înmormântez țânțarul, nu mare fast, un ghemotoc mic pe care îl arunc în coșul de gunoi, dau să continui de unde am rămas dar îmi trece un alt țânțar prin față, se izbește de ochi, curge lacrima, scot șervețelul, înmormântez țânțarul fără fast. Abia apoi începe să mă mănânce.

La mare, la soare

Ai bea o bere dar ți-e foarte lene. E și foarte cald, transpiri, picurii dispar sub talpa fierbinte așezată pe cearceaful alb, marea nu se vede, nu, nu e ceață dar ți s-a așezat o muscă pe nas, dacă n-ar urla ăia ca disperații ai putea ignora totul, te-ai închide în tine și ai medita, dar așa, nu-ți auzi nici măcar gândurile, a naibii muscă, zici că-i lipită, ia un ziar și trage-i una, na c-ai ratat-o și tot cald e. Ai bea o bere dar ești prea sus și liftul e în pană. Mai bine uită.

Când eram mic

Zburau porci mici și roz pe mături galbene, cu cozi lungi și aspre care, din când în când, găureau câte vreun nor și atunci începeau să cadă merele, vai ce acre erau merele, le mâncam doar de gura bunicii și mă strâmbam atât de caraghios că până și găinile din fundul curții râdeau, râdeau e un fel de a spune, scoteau niște sunete ascuțite și tărăboiul era atât de mare încât vecina Mia striga măi porcilor, nu vedeți că lumea doarme și atunci se făcea liniște și mama mă impungea ușor, să termin temele că iar se ia curentul.

Violet

Tăiam lumea în două jumătăți egale pe care le coloram inegal, una într-un roșu cretos, alta într-un fel de albastru lapte și apoi închideam ochii și uneam mental cele două jumătăți până totul devenea un cerc violet care apunea lent în spatele plopilor din vale. Mi se întâmpla des să o cobor alergând în căutarea unui fluture, uneori nu reușeam să mă opresc la timp, de atunci detest roșul și urăsc albastrul, dar asta mi s-a întâmplat mai demult, înainte ca cineva să inventeze violetul.