Ești doar o visătoare care-și dă seama că a îmbătrânit…

Îl întâlniseși într-o sâmbătă ploioasă, pe seară. Apăruse nu se știe de unde, nu se știe de ce, se știe exact unde. Lângă o balustradă bătrână de lemn de brad vopsit să țină. Nu-ți mai amintești exact ce-l întrebaseși, cert este că-l întrebaseși și el poate că-ți și răspunsese sau poate că nu-ți răspunsese, sau poate că-ți răspunsese fără să răspundă, sau doar dăduse impresia că-ți răspunde, ce mai conta răspunsul, în definitiv privirea spusese totul și doar atâta conta. Îl aleseseşi pe o melodie de Madonna și, ani buni după, încă te întrebi de ce taman pe el. Probabil privirea. Probabil bârna. Probabil orice altceva imposibil de descris. Probabil nimic. Sau probabil totul. Sau poate doar destinul. Nu credeai în destin și încă nu crezi. Și totuși există semne. Și totuși există căi invizibile. „Să-ți deschidă cineva ochii, să vezi”. Pentru că nu aveai de unde să știi că vrei să vezi. Pentru că anumite lucruri există și nu se întâmplă. Adică anumite lucruri stau ascunse bine până vine cineva și le trezește din amorțire și atunci apare amintirea bârnei, și amintirea melodiei, și amintirea ploii, a sâmbetei aceleia în care trebuiseși să alegi, și amintirea sâmbetei aceleia în care fusese să fie întâmplarea, privirea aceea care răscolise totul, momentul acela unic despre care nu înțeleseşi că fusese unic, decât mulți ani după. Căci momentele unice sunt pudice, nu urlă, nu țipă, nu crează valuri. Momentele unice se simt până la capăt și apoi lasă urme.

Continuă lectura

Și tot așa

Printr-o nefericită rotație
Am căzut în dizgrație
Are gust de astfalt gri
Rotația
Și de melc strivit sub talpă
Dizgrația
Mă rotesc și mă gândesc
Până nu mai pot
De atâta gri
Și de atâta melc
Și amețesc
Și-mi iau gândurile cu mine
Și mă tot foiesc
Până la capătului pernei
Și la capătul gri-ului
Și la capătul melcului
Și mă gândesc
Dacă griul are capăt
Și dacă melcul are capăt
Și mă îndoiesc
Până la răsăritului griu-ului
Și apusul melcului
Și mă disprețuiesc
Și tot așa
Până amețesc
Și mă trezesc

Și tot așa

De fapt nu știu unde, când și mai ales până când. Există o cale prin definiția mea și multe alt căi prin definițiile altora. Eroare de definiție? Continui să cad în stropi mari, și deși și uzi, să mă fac că plouă cu găleata ca și când așa mi-ar veni de nu m-aș mai putea opri. Căci atunci când e să fie un pas există și cel de-al doilea pas și cel de-al treilea pas și tot așa până mă satur de pași și o iau de la capăt. « Care capăt ?» mă întreabă calea și ploaia și definiția ta asupra capătului și eu dau capătului o altă definiție, cea contradictorie cu totul. Îmi place să mă prind de direcțiile aleatore spunându-mi că nici o prindere nu-i întâmplătoare. Uneori bara e lipicioasă și atunci îmi vine să cad, să mă fac una cu găurile din astfaltul gri și ud și astupat cu ploaie. Alteori bara e rece și atunci mă întreb unde și mai ales până unde și până când și aștept să treacă și nu trece.
Și tot așa.

Și tot asa

Hai se ne întâlnim la întâmplare
Într-o parcare oarecare
Voi avea la mine
Un muc de țigară stinsă,
O floare
Și-o carte necitita deschisă
La pagina cutare
Mă voi așeza comod
Pe o bordura aceea gri,
Și ea întâmplătoare
Și voi aștepta să se producă
Întâmplarea aceea
Până se va întâmpla
Sau poate că nu, si voi pleca
Și nu se va întâmpla
Și tot asa.