Îl întâlniseși într-o sâmbătă ploioasă, pe seară. Apăruse nu se știe de unde, nu se știe de ce, se știe exact unde. Lângă o balustradă bătrână de lemn de brad vopsit să țină. Nu-ți mai amintești exact ce-l întrebaseși, cert este că-l întrebaseși și el poate că-ți și răspunsese sau poate că nu-ți răspunsese, sau poate că-ți răspunsese fără să răspundă, sau doar dăduse impresia că-ți răspunde, ce mai conta răspunsul, în definitiv privirea spusese totul și doar atâta conta. Îl aleseseşi pe o melodie de Madonna și, ani buni după, încă te întrebi de ce taman pe el. Probabil privirea. Probabil bârna. Probabil orice altceva imposibil de descris. Probabil nimic. Sau probabil totul. Sau poate doar destinul. Nu credeai în destin și încă nu crezi. Și totuși există semne. Și totuși există căi invizibile. „Să-ți deschidă cineva ochii, să vezi”. Pentru că nu aveai de unde să știi că vrei să vezi. Pentru că anumite lucruri există și nu se întâmplă. Adică anumite lucruri stau ascunse bine până vine cineva și le trezește din amorțire și atunci apare amintirea bârnei, și amintirea melodiei, și amintirea ploii, a sâmbetei aceleia în care trebuiseși să alegi, și amintirea sâmbetei aceleia în care fusese să fie întâmplarea, privirea aceea care răscolise totul, momentul acela unic despre care nu înțeleseşi că fusese unic, decât mulți ani după. Căci momentele unice sunt pudice, nu urlă, nu țipă, nu crează valuri. Momentele unice se simt până la capăt și apoi lasă urme.
Citește în continuare „Ești doar o visătoare care-și dă seama că a îmbătrânit…”
Abisuri 