Mutat aici
Lună: iulie 2012
Vara la mare
Soarele roade pana la os. Se infrupta bine si apoi se sterge satisfacut la gura. Astfaltul s-a topit demult, acum greierii ii rod ultimele resturi si canta in draci, toti in acelasi timp, parca multumiti de rezultat.
Sabloane
Nu stiu altii cum sunt dar eu una nu suport sabloanele cu orice chip si repetat. Cert, omu’i facut sa catalogheze, sa clasifice, sa puna in acelasi teanc si sa traga concluzii cat mai rapid, simplist, fara mari eforturi, „seamana cu” deci „e musai ca”. Cert, omu’i facut astfel dar orice cetitudine are punctele ei slabe. Si catalogarea asta dupa sabloane le are pe ale ei. Puncte slabe. Multe.
Carcalaci
Cel mai greu a fost dupa revolutie. Inainte ne descurcam ca toti ceilalti. La negru. Ajungeam sa platim ratele la casa si din rest ne cumparam carti. Dupa revolutie insa un salariu pentru doi nu ajungea nici pentru unu’. Noroc cu bursa si cu sosul de rosii bine amestecat cu o mana de spaghetti fara oua. Eram norocoasa, adoram spaghetele, eram in stare sa mananc zile in sir. Am fost norocoasa, mi-am vazut visul cu ochii. Subzistam cu spaghete, existam datorita lor, zile in sir, dimineata, la pranz si seara. Devenisem experta in sos de rosii, eram in stare sa-l creez din aproape piatra seaca cam cu aceleasi ingrediente, de fiecare data cu un altfel de gust final.
Cacao
Îi privesc – fără să-mi dau seama că privesc cu adevărat – îi privesc degetele lungi, palmele aproape albe, dosul mâinilor maronii. Unghii lungi bine tăiate, un alb în contrast neaşteptat cu maroniul incojurator.
Îl privesc pentru că lumina-mi lipseşte. Şi spaţiu-mi lipseşte. Sunt doar eu cu gândurile mele într-un tren încărcat cu alţii ca mine şi grijile lor. Mulţi. Două tipe vorbesc repede şi-mi dau din când în când coate. “Din greşeală” îmi doresc să cred. Şi cred cu adevărat că n-am altceva mai bun de făcut. Se lamentează grav vizavi de nivelul ridicat de delicvenţă şi de laxismul îngrijorător al forţelor de ordine “îţi dai seama, îi prind , îi duc la post, îi întreabă de ce, notează răspunsul, îl claseza cu grijă pentru statistici şi cam atât. Uneori le mai spun că ceea ce au făcut nu este etic, nu este vertical, nu este civilizat, să nu mai facă. Dar cam atât. O ora mai încolo reîncep să fură. Nişte încă copii”. Aştept cu inima la gură să adauge “români, estici”, precum m-am obişnuit ascultând ştirile de pe aici. Nu urmează însă nimic, se pare c-am luat-o razna de tot, îmi imaginez lucruri bizare.
Tipul cu degetele lungi din faţa mea mă priveşte insistent şi-mi zâmbeşte lătăreţ. Are dinţi albi şi o faţă lungă, maronie. În condiţiile date, zâmbetul asta mi se pare ciudat, schimonosit, deplasat. Îl evit cum pot, închid ochii şi mă dau răpusă de oboseală. Trenul zdruncină în continuare mirosuri şi miresme, conversaţii şi ghionturi din greşeală. Lumea se multiplică în fiecare staţie, o simt din ce în ce mai deasă, din ce în ce mai aproape de cercul meu intim. Mă simt năpădită. Strâng încăpăţânată din pleoape, mă simt incapabilă să rezist unei priviri directe. N-am chef de conversaţii inutile. Am îmbătrânit de-a binelea.
Cele două tipe au reuşit să se aşeze eliberând o rază de cerc. Tipul din faţă mă urmăreşte în contiuare lătăreţ. Mă întreb ce văd cei din jur. Ce-şi închipuie cei din jur. Îmi spun că probabil nici n-au remarcat tipul cu degete lungi şi dos de palme maronii. Că nici măcar nu-i interesează că zambetu lui lătăreţ e complet deplasat, evadat de-a dreptul din context.
Într-un sfârşit staţia “mea”, era şi timpul. Dau să cobor, mă împiedic de nişte labe lătăreţe. Nici măcar nu remarcasem că nu numai zâmbetul era lătăreţ şi deplasat. Înjur un pic în gând şi calc hotărât. Un urlet lătăreţ se aude undeva în spate.
Prea târziu , sunt deja strecurată afară din tren.
Amar
Lichidul galben – maroniu a facut spuma si pare sa-i convina noua stare. Spuma ar da sa se scurga dar nu poate singura, are nevoie de frecare si macar de o farama din placerea de a se scurge incet, languros… In jur e doar lipsa de aer si nimic nu pare sa zdruncine circulatia lipsa.
Fiul ploii
De cateva zile bune fac pe „fiul ploii”. La inceput mi-am zis ca nu strica o experienta in plus dar de atunci tot mestec la experienta asta rastalmacind-o pe toate partile, sorbindu-i ceea ce cred ca eu ca are mai dulce, acel farniente caruia multa vreme i-am blamat existenta. Ei dragilor, farnientele asta chiar exista, te loveste cand iti e lumea mai draga, dar sa nu credeti ca e pe gratis, totul se plateste in viata, cu varf si indesat.
Omul din fata mea
Omul din fata mea are pantaloni albi si pantofi cu tinte. Tintele produc un zgomot ciudat pe caldaramul umed in alburiul diminetii cetoase de dupa ploaia asa zisei veri. Pantalonii albi contrasteaza intr-un mod ciudat cu sacoul bleu-marin si servieta scorojita pe la margini.
Omul din fata mea nu urla ci doar vorbeste la un telefon mobil agatat intr-un mod demodat de o mana stanga aproape de o tampla stanga si nu foarte departe de o ureche stanga.
Pe drum
Oameni merg in ritmuri diferite. Unii mai repede, altii mai incet. Unii ii incetinesc pe altii si asta poate enerva la culme si forta depasirea. Pe unii ii poti depasi cu usurinta, accelerezi putin ritmul, un pas la stanga , trei pasi in fata , unul la dreapta si gata turul e jucat, iti reiei turma de unde ai lasat-o. Putin mai in fata.
Astept autobuzul …
Mestec tacuta minutele agatata doar de mine, putin inclinata spre dreapta – stalpul e deja ocupat si „in juru-i” miroase jalnic. Echilibrul imi este relativ rotativ dar ma bucur totusi ca este. Altii ca mine se fac ca mesteca si ei, plati, banalizati, gri, aproape una cu peretii varuiti in graba de un pictor pare-se ratat.
Abisuri 