O ușă întredeschisă

Nu plânge. Șterge-ți lacrimile și deschide ușa. Încet de tot. Strecoară-te ușor, pe vârfuri, să nu te audă nimeni. Visează. Dacă vrei cu tot dinadinsul, poți. Dacă reușești să poți, ar fi păcat să nu încerci. Dacă poți să încerci, încearcă să nu privești în urmă. Dacă reușești să privești, privește în sus și evită norii. Dacă poți evita norii, învață să zbori. Dacă ajungi să zbori, întinde mâinile, ca niște aripi, și ține-ți respirația. Dacă reușești să nu mori, trage de tot ușa după tine.

Cel mai frumos băiat din clasă

Era cel mai frumos băiat din clasă.

De fapt și de drept nu era.

Doar mamele celorlalți copii erau de părere că era cel mai frumos băiat din clasă.

Eu eram de părere că se înșală.

Mi se părea un nesuferit cu nasul pe sus. Un copil de bani gata, crescut în puf de lebada.

Poate că nu chiar în puf de lebada, dar nici foarte departe.

Nici lui nu-i plăcea de mine și nu se putea abține să n-o știe toată clasa. Toată școala. Tot cartierul.

Eu locuiam în alt cartier, ăsta a fost norocul meu.

După ce se terminau orele puteam scăpa de el. De fapt aveam doar impresia că puteam scăpa de el. El era îndrăgostit de prietena mea cea mai bună. A trebuit să-mi găsesc altă prietenă.

Mult timp am fost singură.

Atunci l-am urât și mai tare,

Când am terminat școala, era încă cel mai frumos băiat din clasă.

În fine, așa erau de părere mamele celorlați copii din clasă.

Ieri l-am văzut în cartier la mine. Avea burtă, era chel și privea fără să vadă.

L-am salutat, dar nu mi-a răspuns.

Am zâmbit și am mers mai departe.

Un cuplu ciudat

Ea era mai mereu veselă, el era mai mereu trist. Ea avea gene lungi, lungi de tot, el avea niște ochi mari, albaștri și goi, ca niște butoaie în care ea, când el nu era foarte atent, și asta se întâmpla mai întotdeauna, ea se scufunda adânc, adânc de tot, până nu mai vedea norii și atunci lui îi curgea o lacrimă grea pe care ea o prindea între gene și o ținea strâns, strâns de tot, și n-o lăsa să picure pe asfaltul încins pe care el se întindea să privească, pentru totdeauna, cerul.

El și ea

Lui îi plăcea teribil de tare să bată munții, ea iubea la nebunie valurile. Ei îi plăceau cărțile, el era pasionat de mașini, de curse și de motoare. El umbla mai întotdeauna cu capul în nori, ea era mai mereu cu picioarele pe pământ. Ea iubea cu ardoare zilele, el iubea, indiscutabil, nopțile. Ar mai fi fost multe de spus dar el s-a plictisit și n-a mai ascultat-o. Până într-o zi când ea a tăcut de tot și el început să povestească în locul ei. Abia atunci și-a dat seama ce a pierdut.

Aveți și pe roz?

Roz. Toată lumea s-ar fi gândit la o pereche de chiloți, eu mă gândeam la tine. De fiecare dată când priveam cerul, norii aceia pufoși, de fiecare dată când închideam ochii, nici nu trebuia să aștept mult când închideam ochii, nu, nu mai mult de câteva secunde trebuia să aștept și tu apăreai, nu se știe de unde, nu se știe cum, nu se știe cât timp, tu apăreai acolo, în acel plan perpendicular pe orice și atunci, da, în toate acel moment, mă gândeam la tine. La vie en rose, cai verzi pe pereți mov.

Dialoguri

– Alo, eu sunt, ce faci?

– Tu cine? Că-mi apare număr necunoscut.

– Eu, Alina, că doar nu mi-am schimbat numărul.

– Ah, Alina, da, ok. Ce mai faci?

– Uite, bine, voiam să știu daca ne vedem de Crăciun.

– Pai, nu prea știu, anul asta e greu.

– De ce să fie mai greu? Îmi spui la ce ora să vin și ce să aduc.

– Pai, chestia este că s-ar putea să lucrez de Crăciun.

– Da’ ce, ți-ai schimbat jobul?

– Ei nu, dar avem ceva proiecte de terminat.

– Pai, și nu le puteți termina după?

– Pai știi și tu cum e în corporații, trag de tine până nu mai poți.

– Ei lasă, le spui și tu că ai treabă. Că-ți vin prietenii la masă.

– Pai nu știu daca o să meargă, or să vrea și ei să vină.

– Dar ce, ești coleg cu toată corporația?

– Eh nu, doar cu ăștia din echipă de la mine.

– Hai măi, că nu ne-am văzut demult. Promit să nu mai cânt pe mese. Și aduc și sarmale făcute de mine.

– Pai când ai cântat tu pe mese?

– Cum, nu-ți mai aduci aminte? Acum un an, la ziua lui Mișu?

– Care Mișu?

– Mișu, pritenul SOranei.

– Care Sorana?

– Sorana, soră-mea.

– Sora cui?

– A mea, Alina, că doar nu mi-am schimbat numărul

Pacientul 022385

E de sex feminin. Aproape sigur. Născută în anul două mii douăzeci și trei, luna optzeci și cinci, ziua nespecificata, femeia din fața mea are o privire tulbure și o voce nedefinita. Îmi spune că, de câteva zile, nu e bine. O întreb de simptome, mi le numără pe degete. Trei sute cinci zeci de degete îi trebuie. Apoi începe să-și roadă unghiile. Trei sute cincizeci de unghii are de ros. La a treizecea, însă, se oprește brusc și mă înghite. Asta e tot ce-mi amintesc, onorată asistență.

Dialoguri (1)

–             Dar, de ce?

–             Păi, s-a întâmplat.

–             De ce tu? Eram atât de buni prieteni.

–             Păi, nu stiu. Pur și simplu, asta simt. Mai bine nu-ți spuneam.

–             Da, poate că era mai bine să nu-mi spui.

– Crezi?

–             Da, ai dreptate, până la urma aș fi bănuit.

–             Păi tocmai de aceea am simțit că trebuie să-ți spun. Să fie lucrurile clare. Nu te mai puteam minți. Nu mă mai puteam preface.

–             Chiar nu stiu ce să zic. Mă faci să mă simt aiurea.Eu chiar te consideram un prieten bun și atât. Și chiar aș vrea să rămânem prieteni buni și atât.

–             Mda… Știam eu c-o să refuzi. Dar, trebuia să-ți spun. Acum, că ți-am spus, mă simt mai ușurat.

–             Acum, că mi-ai spus, mă simt cam aiurea. Știi, mie-mi place de altcineva. Nu suntem împreună, dar îl plac. Poate de aceea nu poate să-mi placă și de altcineva.

– Înțeleg …Nu te supăra. Asta este. În ceea ce mă privește, aș vrea să facem cumva să trecem peste asta și rămânem prieteni. Ca înainte. Să ne cățărăm în vârful patului, să radem și să bem ciocolată fierbinte . Apoi să-mi faci proiectul la CID. Apoi să ne uitam la filme porno cu lumina stinsa și c-o bere brațe. Crezi că poți?

Musée du Louvre

A doua zi ajunge din nou în Tuilleries, se așează pe o bancă și privește bărcile de pe lacul din fața ei. Niște bărci din carton pe un lac în miniatură. Apoi i se face dor de casă. Ca să nu plângă, se ridică de pe bancă și se duce să viziteze Luvru. Șaizeci de franci, dar merită. Așa zice toată lumea. Trei ore mai târziu n-a vizitat decât o mini zecime din Luvru. I se face din nou foame și trebuie să iasă din Luvru, să mănânce. Ar fi putut să mănânce și în Luvru dar ar fi rămas fără fier de călcat și săptămâna viitoare. Acum, dacă se gândește mai bine, poate n-ar fi trebuit să iasă din Luvru ca să mănânce. O s-o coste încă șaizeci de franci să mai vadă o mini zecime din Luvru. I se face, din nou, dor de casă. Ca să nu plângă, caută o gură de metrou, s-o ia spre casă. “Care casă?”, se întreabă și îi vine să plângă. S-ar abține dar lacrimile se încăpățânează să curgă

– Vous allez bien, mademoiselle?

Vocea e chiar deasupra ei. Ridică ochii și dă de-un vlajgan într-un trening verde. 

Dă din cap că da, e bine, își suflă nasul și o ia la fugă. Vlajganul mai zice ceva dar ea nu-l mai aude. Nu e indicat să vorbească cu necunoscuți. Ajunge la gura de metrou și ia metroul până la Defense. Grande Arche de la Defense. Ieri incurcase stațiile și coborâse la Esplanade de la Defense. Azi nu le mai încurcă. Azi are chef de-o bere. Când ajunge în cameră, o desface și-o bea direct din doză. Până s-o termine, e beată moartă. “Cum să te îmbeți dintr-o doză de bere, cum?”, se întreabă retoric și adoarme. Peste vreo oră se trezește și găsește răspunsul. Fusese o bere amestecată cu tequila. Desperato Zece grame alcoolemie. Cam cât două doze normale și ceva.