Nimic nu e pierdut

Și deodată,
Pe nepusă masă,
A intrat toată lumea la apă.
Degetele și-au închis grăbit
Tarabele
Anunțând spășit :
“Toate ca toate dar noi
Chiar ne-am plictisit
Drept pentru care într-un
Moment de furie peste măsură
De mare
Am depus toate tendințele la vot
Și-n urma concluziei
Am tras de obloane
Cu taste cu tot
Împingând cu forță cuvintele
Spre centrul de gravitate al inaniției
Amenințând în trecere frazele
Cu spectrul întunecat al dispariției.”

Mare noroc că degetele astea
În grabă lor exagerat de mare
Au uitat să tragă după ele
Si semnul de exclamare.

Atâta vreme cât vor exista puncte și moduri de a le percepe existența, nimic nu e pierdut.

Reclame

SF – ceasul lui Michel

Mark este tipul de bărbat de care orice tipă visează să se îndrăgostească. O doză de indiferenţă cât să stârnească cheful, o privire oblică cât să te crezi cel mai important lucru de pe suprafaţă Pământului şi totul e jucat.

M-am îndrăgostit de Mark într-o miercuri în faţa barului lui O’Hara. A fost un fel de scurtcircuit între două emisfere complet decalate. Ploua mărunt şi mirosea a iarnă. Mă înfofolisem bine şi-mi trăsesem fularul de trei ori în jurul gâtului. Fusese de ajuns o privire, genul acela de privire complet indiferentă, şi gata. Ne îndrăgostisem subit şi veşnic.

Continuă lectura „SF – ceasul lui Michel”

Tramvaiul numărul șapte

În tramvaiul numărul șapte mirosea a moarte. Cineva, nu se se știa cine, încurcase puțin sau poate o făcuse dinadins, sau poate că nu-și dăduse seama ce face, sau poate că nu, sau poate că da, cineva, nu se se știe cine, încurcase zilele și trăsese sforile amestecând vremurile cu șoaptele și visele cu săptămânile și lunile cu speranțele și clipele cu uitarea și scaunele de plastic roșu începuseră pe rând să se topească de atâta amalgam picat ca din cer peste oameni și sfori.

Din toate părțile în tramvaiul numărul șapte mirosea a moarte și ieșea un fum negru-gri amestecat ciudat cu gânduri și șoapte.