Lună: mai 2022

Carmen nu știa dacă îi va fi mai bine, dar a încearcat. Ei s-au descurcat o vreme, până când le-au plecat toți programatorii și au trebuit să închidă Centrul de Calcul.

Apoi au trebuit să închidă câteva secții.
Apoi au închis toată fabrica.
Azi, pe locul fostei fabrici de cauciuc de la marginea orașului, s-a construit un cartier rezidențial.
Blocuri turn în locul secțiilor. Un mall în locul Centrului de Calcul.
Tot un mall s-a construit și în ceea ce trebuia odată să fie noul centru al orașului. Centrul civic. Pe vremuri, acolo era o uzina și, în fața uzinei, o piață cu prețuri bune. Azi doar stația de autobuze a rămas, și-n spatele ei, un mall. La nici zece minute distanță de casa în care s-a născut Carmen. Dacă nu venea Revoluția, în locul casei ar fi răsărit un bloc. Sau vreun alt mall. Sau vreun centru de fitness, laborator de analize medicale.
Sau, pur și simplu, vreo bancă.
Înainte de Revoluție Carmen știa că-i vor dărâma casa. Era doar o chestiune de zile dar, pe vremea aceea, Carmen încă nu se stresa cu chestii mărunte. Era prea ocupată cu examenele ca să se mai și streseze.
Sau, poate că din cauza examenelor a învățat Carmen ce-i ăla stress.
Abia după ceva ani buni după Revoluție, Carmen a înțeles cât de aproape fusese atunci, demult, de deznădejde.

Deznădejdea a văzut-o pentru prima oară Carmen în ochii oamenilor din China. Umblau în fiecare dimineața pe stradă, îmbrăcăți în pijamale și priveau fără se să vadă.

„Acești oameni nu pot trăi într-un apartament de bloc. Pentru că ei simt că au nevoie de aer. Înainte, în locul blocurilor turn erau case, străzi neasfaltate și WC-uri în fundul curții. Dar toți se știau pe nume și erau fericiți. Acum, acești oameni trăiesc în blocuri turn, umblă pe străzi îmbrăcăți în pijamale și, din când în când, se sinucid”.

Așa se spunea la știri.

Cand a văzut pentru prima oară deznădejdea în ochii oamenilor, Carmen stătea în vârful patului, într-un hotel din centrul Bejingului și asculta. Numărul celor care se aruncau de la etaj creștea vertiginos. În Shangai, metrul pătrat în noul centru, depășise orice limită.

„Și toate blocurile turn din centrul orasului sunt goale. Cine să vrea să se arunce de la etajul douăzeci ? „

Așa se spunea la știri.

M-ai întrebat:

–  Nu vrei să bem o cafea?

Ți-am răspuns că da, ai cumpărat un pachet de cafea boabe de la un non-stop, ai deschis ușa cu o cheie pe care ai luat-o de sub un preș roșu, un pic tocit, “trebuie să cumpăr altul”, mi-ai spus apoi ai descuiat și m-ai invitat înăuntru, era întuneric, atât de întuneric încât m-am împiedecat de pragul ușii de la bucătărie, “sper că nu te-ai lovit prea tare?” mi-ai spus iar eu am dat din cap că nu, de fapt mă lovisisem destul de tare dar nu voiam să-ți stric ziua, ai aprins lumina, un galben pal ne-a înconjurat, în timp ce tu măcinai cafeaua, eu mă gândeam că nu te cunosc îndeajuns de bine, nu te mai cunosc atât de bine, oare te-am cunoscut vreodată îndeajuns de bine? M-am întrebat minute în șir de ce ne împrietenisem atunci, demult, ce anume ne făcuse să devenim atât de apropriate și, mai ales, ce anume ne făcuse să ne  îndepărtam, așa, deodată, la sfârșitul primului an de facultate, oare faptul că tu te îndrăgostiseși de Mihai? Sau poate faptul că eu mă îndrăgostisem de Mihai? După ce ai măcinat cafeaua, ai pus apa la fiert într-un ibric roșu, “fix de două porții ai spus” apoi ți-ai aprins o țigară și ai deschis fereastra de la bucătărie, nu m-ai întrebat dacă mă deranjează fumul, știai că și eu am fumat odată, mai demult, în seara în care te-ai despărțit de Mihai eu tocmai îmi aprindeam o țigară de la lumânarea de la marginea patului, ai intrat în cameră fară să bati la ușă, uitasem să ne încuiem, eram ocupați cu altele, ai rămas în cadrul ușii și ne-ai privit fară să scoți un sunet, tăcerea aceea a fost cea mai lungă tacere a ta, în general vorbeai mult, poate te-ai schimbat intre timp, cât timp s-a făcut cafeaua n-ai spus nimic, ai scos doar niste rotocoale aproape perfecte pe gură și m-ai privit, m-ai măsurat din cap până în picioare, eu încă simțeam durerea din degetul mare de la picior, poate taman această durere m-a oprit să-ți spun ceva, am tăcut și eu, la rândul meu, în continuarea tăcerii tale, până când ai început să amesteci cafeaua pe foc și,fix înainte să dea în foc, ai apucat ibrcul cu o mănușă roșie de bucătărie și ai așezat ibricul pe un fund de lemn, “să se odihnească un pic înainte s-o bem” ai spus apoi ai stins mucul într-o scrumieră plină cu alte mucuri și ai spus doar : “îmi pare atât de rău că s-a dus”. 

Mi-am înghițit o lacrimă și ți-am cerut puțin zahăr.

Doar când ne regăsim devenim, deodată, o mare și frumoasa familie. Fericită. În mare parte din timp însă, este doar o mare pauză. Ele stau ascunse pe unde le vine. Pe sub frunze, între două note muzicale, ba, uneori, chiar și între spațiile înguste dintre două bătăi de aripi. Uneori se ascund atât de bine, încât până și umbra lor dispare, acoperită de un nor. Eu le tot caut. Când nu le găsesc nicicum, respir adânc de trei ori și apoi o luam de la capăt. Eu și ele. Cuvintele, ideile.

Nu puteai lăsa o zi fără să mă privești cum mă trezeam buimaca de somn la ora șapte, cum căutam mereu telefonul să-i opresc alarma, cum îmi beam cafeaua privind grădina pe care tu m-ai învățat să o iubesc, cum dădeam like-uri pe Facebook și, când începea să plouă des și norul gros transforma totul într-o plapuma albă, te retrăgeai cuminte în colțul tău și așteptai. Când se lăsa noaptea peste oraș, dădeai o stea, și încă o stea și încă o stea și încă o stea, și încă o stea la o parte și continuai să mă veghezi.

Stele, nu multe, dar verzi. Ah, da, și vocea receptionerului. Bine ați venit în hotelul nostru, găsiți aici tot ce vă poftește inima, de la melci scufundati într-un onctuos sos de usturoi până la cele mai pufoase și mai lipsite de acarieni perne posibile, de la cei mai fericiți raci tăvăliti în unt până la cele mai mari televizoare care s-au inventat vreodată. A urmat apoi un boom și mult praf. Atât își aduce aminte. El scăpat printr-o minune, din recepționer n-a mai rămas decât un deget apăsând un mouse.

Noi era mici și, când le era lor lumea mai dragă, noi începeam să urlăm cât ne ținea gura, uneori dădeam și din picioare și ne tăvăleam pe jos, atât eram de neascultători pe vremea aceea încât tanti Ina, bucătăreasa, o sasoaica bătrână care abia se mai putea mișca, ne amenința că o să ne coboare omul negru din pod și o să ne ducă la el, acolo sus, unde e negru și frig și miroase a putregai și noi ne opream brusc din plâns și ne așezam cuminți la masă în timp ce din pod doi ochi sticlosi ne priveau cum creștem.

A deschis larg ferestra și a privit îndelung marea. Valurile. A ascultat zgomotul scoicilor în contact cu malul. Zgomotul nisipului în contact cu vântul. Zgomotul prosopului întins pe nisipul fierbinte. Zgomotul apei pe pielea ei, arsă de soare. Zgomotul liniștii de dinaintea furtunii. Zgomotul norilor sparți, liniștea plajei inundată de nori. Zgomotul gândurilor ei sparte, în timpane. Zgomotul șoaptelor lui fierbinți, zgomotul infinitului pierdut pentru totdeauna. Unde și când o fi dispărut soarele? Apoi a adormit.

În camere s-au uitat pe sub pat, au căutat apoi prin dulapuri, pe sub fotolii, până și covorul l-au întors, să nu rateze ceva, apoi au cercetat holul, în spatele tablourilor n-au găsit nimic, au trecut apoi în bucătărie și au deschis toate sertarele, au scos din sertare toate tacâmurile, au mutat din loc toate cănile, până și în cuptor au privit, dezamăgiți au ieșit până la urmă în balcon și au săpat la rădăcina tuturor plantelor, până a căzut noaptea au căutat și nici până azi nu și-au amintit unde m-au pus.

Mi-am băut cafeaua încet. Fără zahăr. Fără planuri. Am privit doar în gol și am lăsat gândurile să curgă. Ar fi încăput într-un pumn gândurile mele dar tu îți citeai ziarul și îți curățai dinții cu o scobitoare. Mda, atât ai spus și ai trecut la pagina următoare. În timp ce tu citeai rubrica de decese, eu îmi aminteam cum ne țineam de mână în Veneția și cum ne țineam de mână în Florența și cum ne țineam de mână în Paris. Apoi ai râgait. Aș fi mers în toate celălalte locuri din lume. Păcat.