Week after week

Marțea i se părea ziua cea mai lungă, cea mai anosta, cea mai plictisitoare, cea mai lipsită de perspectivă. În schimb, adora joia. Era veselă, plină de promisiuni, anunța weekendul, da, weekendul ăsta va fi frumos, poate va merge la mare, sau poate va scoate buruieni weekendul ăsta, cert e ca pe ziua de joi o percepea mereu cu un uriaș potențial, indiferent de vreme și de numărul de ședințe din timpul săptămânii, weekendul venea mereu, de aceea joia era mereu ziua cea mai veselă.

Duminica se pregătea să o ia capăt.

Memories

Marțea, joia și duminica se ducea să o vadă. Îi spunea, de fiecare dată, mamă, sunt eu, Mircea. De multe ori ea privea dincolo de el. Nu-l mai recunoștea decât foarte rar și, când îl recunoștea, credea că are încă zece ani. Încetase de multă vreme să o convingă că nu-i așa, nu mai avea nici un rost să încerce. Începuse să uite când era încă tânără și în putere. Pleca în lumea ei fără să anunțe și se întoarcea din ce în ce mai rar. Într-o sâmbătă nu s-a mai întors. El nu a uitat-o niciodată.

O revoluție

Am fost și la psihiatru cu ea. Doctorul m-a întrebat cum s-a întâmplat.
O furnică, domle, o furnică. Apoi un fluture, că au ieșit narcisele. Apoi pisica, fluturele a dispărut sub ghearele ei ascuțite, că-și ascute ghearele în fiecare zi, de scoarța copacilor. Apoi o pasăre, domle, o pasăre. Un fel de vrabie, dar mai mare. Apoi un elefant. Unul roz, de dimensiuni colosale. Când a văzut furnica s-a speriat atât de tare că a dat nas în nas cu fluturele. Atât de tare s-a speriat pisica, că de atunci vânează elefanți.

Colecționarul

De mică mi-a plăcut să colecționez lucruri. Șervetele, timbre, nasturi de tot felul și insigne rusești. Acum colecționez caractere. Și mai blânde și mai aprige, și introvertite și extrovertite, și calme și aprige. Pentru ca îmi plac teribil de mult oamenii. Dintotdeauna mi-au plăcut. Mai mult decât lucrurile. Sunt mult mai interesanți decât timbrele și mult mai profunzi decât insignele.

În rest, când nu colecționez caractere, curăț foarte mult sânge. Cu colecția de șervețele.

Home?

Anca, tipa de pe locul 7b, turuie încă de la decolare. Își face casă, undeva prin nord. E visul ei să stea la casă, a crescut la bloc, cu cheia de gât. Dar, până la urmă, a reușit.

Ajung la Paris, se despart. Fiecare cu viața ei.

Ea cu prietenele ei se întâlnește de fiecare data când are drum prin Paris. Le anunță din timp că e bine, ele rezervă o masă la o braserie tipic pariziană, ia avionul, își ia o cameră la hotel, o cameră mică, în centru, „o cameră cât un dulap cu baie”, așa povestește când are ocazia, „camerele din centrul Parisului se merită, să nu vă imaginați că vă veți simți vreodată ca acasă într-o astfel de cameră, cert, dimineața miroase a covrigi proaspăt copți și a expresso, dar asta nu umple decât o mică parte din noțiunea de „acasă”.

Acasă la ea, le povestește când se întâlnesc în braseria mică, tipică, acasă la ea nu mai există de multă vreme ca întreg. Există mici frânturi, împrăștiate prin toată lumea, cu care, în lipsă de altceva, se hrănește. Sunt, de exemplu, camere hotelurilor de cinci stele din Amman și holul Intercontinentalului. Acolo se simte aproape că acasă, dar îi lipsesc prietenii. Prietenii ei sunt împrăștiați prin toată lumea, „știți și voi”, le spune turnând vinul alb în paharele cu picior, „suntem una dintre generațiile acelea împrăștiate”. Toată lumea știe asta, „copiii Revoluției” s-au descurcat cum au putut. Mulți au plecat de acasă din cauza mentalității, a sărăciei și a lipsei unui viitor. Astfel, noțiunea de „acasă”, a căpătat un alt sens, devenind o grămadă de cioburi împrăștiate prin lume.

Și totuși, au supraviețuit. La asta se gândesc când apare un chelner mustăcios și le întreabă dacă vor să comande. Dar, ar vrea să comande, ar fi vrut dintotdeauna să fie la comanda propriilor vieți, dar nu s-a putut. Să mai aștepte oare chelnerul să le ia comanda? Oare doamnele ar avea nevoie de timp să aleagă ?

Se privesc pe rând, îl privesc pe chelner și pufnesc toate în râs. Au ajuns doamne la Paris, asta, pe vremuri, doar în cărți și în filme era posibil. Omul nu pricepe, dar zâmbește politicos. A văzut multe la viața lui. Nici el nu e de-al locului. La Paris a venit obligat de viață. Se câștigă bine la Paris, de muncă găsești ușor dar și cheltuielile sunt mari.

Se decid până la urmă, vor câte un piept de rață,”a point” cu cartofi copți și sos de piper. Acasă nu mănâncă niciodată așa ceva. Se îndoapă cu sarmale de Paști și de Crăciun și apoi revin la viața lor împrăștiată. Mai toarnă un pahar și încă unul și-și fac planuri de vacanță. Vor veni în „Ro”, de sărbători, să se încarce cu energia de care au nevoie și apoi vor pleca în Italia, în Spania sau în Grecia, în concediu.

După al treilea pahar realizează toate că există totuși și un „acasă” întreg. Inițial. Locul acela uitat de lumea, prăfuit de amintiri, în care se întorc de fiecare dată cu plăcere. Casa refăcută cu banii munciți „dincolo”, casa din visele lor cele mai tainice. Locul acela secret de care le leagă ața.

Ea privește pe geam, celelalte râd. Ciocnesc. Își fac planuri de vacanță. Se bucură că s-au revăzut. Și ea se bucură că s-au revăzut, dar a obosit. Și-ar face și ea un loc al ei, stabil, liniștit, departe de tumultul vieții, acolo, în vârf de munte. Dar e greu, e mereu pe drumuri, între două avioane și trei ședințe. Și o casă e greu de construit, materialele sunt împrăștiate ca și viața ei, prin toate colțurile. Trebuie timp și răbdare. Dar dacă e să se gândească bine, ideea nu e rea. N-are prea mult timp la dispoziție să se ocupe de materiale, de construcție în general, dar se pot ocupa alții. În avion a stat lângă tipa aceea foarte haioasă, Anca, care tocmai își făcea o casă. Probabil de acolo i se trag toate gândurile astea legate de locul ei stabil. Și-n avion băuse vin, să uite de frica de înălțime. Nu se putea deloc obișnui cu zborurile. Și totuși, viața ei o obliga să zboare. La asta se gândește în braseria tipic pariziană. La obligații, distanțe, destinații îndepărtate pe care tehnologia le-a făcut posibile. La cât de simple au devenit toate în ultimii ani. La cât de departe a început totul și cât de mult s-au schimbat copiii Revoluției în tot acest timp.

Chelnerul apare din nou și le propune lista cu deserturi. Ea alege creme brule și cere o carafă cu apă. Celelalte fete aleg „tarte aux pommes”. Plăcinta cu mere a bunicii în versiunea franțuzească. Cât de noi și, în același timp, cât de vechi sunt toate!

E ora închiderii, chelnerul mustăcios aduce nota, e târziu, e zgomot, e obosit, s-ar duce și el acasă, ele îi lasă un „pourboire” generos, își iau la revedere și-și promit să se revadă. „În Ro sau oriunde altundeva”. Se despart.

Ea realizează că și pentru copiii Revoluției există un „acasă”. Locul în care se întorc mereu cu bucurie.

Ajunge în camera dulap și adoarme cu gândul la casa din vârful muntelui. A doua zi o trezește mirosul de croissanti proaspăt copți. „De ce nu?” își spune, „aș putea avea si un cuptor în vârful muntelui”.

M-am înscris într-o bandă de răufăcători

Mi-au zis că nu am ales eu ci așa îmi fusese scris. Cu toate că detest cadourile picate din cer, am acceptat și am mers mai departe. M-au învățat să ascult, să vorbesc doar atunci când trebuie, am învățat să citesc în sufletul oamenilor și să nu mai compar. A fost un exercițiu greu, dar interesant. După câteva săptămâni am devenit altcineva. Eram o necunoscută în propria mea piele. Mi s-a făcut frică și am vrut să fug. Abia la prima spovedanie am realizat că era prea târziu. Până și EL se putea înșela.

Moda vine, moda trece

Tipa din Hong Kong a fost prima care mi-a povestit despre outlet. Cu o zi înainte își cumpărase niște falsuri făcute în China pe care se gândea să le asorteze la niște haine de top. Ceva mărci cunoscute. De la ea am învățat atunci că nu dă bine niciodată să te îmbraci numai în haine de marcă. Ceea ce dă bine este ca ansamblul creat să fie echilibrat și să te reprezinte. Să-ți poarte amprenta. Apoi mi-a spus ca outlet-ul e accesibil oricui. Mă citise că nu aveam banii ei.

Asta a fost una dintre marile mele revelații vestimentare. Eu sunt un om de rând, învățată de mică să mă îmbrac în haine de tip sac, ea era soția unui cunoscut patron din vest, ieșit la pensie și era obișnuită cu lucrurile scumpe. Am aflat asta în Hong Kong, în timp ce umblam cu ea dintr-un magazin de lux în altul și ea nu avea habar de valoarea lucrurilor. Când m-a întrebat dacă aș da cincizeci de euro pe o șapcă de golf, mi-am dat seama că nu e obișnuită să se uite la bani. 

E un moment memorabil să înțelegi filozofia de viață a oamenilor cu foarte mulți bani. Eleganța și stilul e, în definitiv, la îndemâna oricui.

Așa îmi spusese și Caty, tipa pe care o întâlnisem mai demult la un eveniment de networking din Paris. Susținea ideea până într-atât încât se lansase într-o mică afacere personală de articole unicat. Nu era propriu zis un magazin, era un loc situat într-un apartament din arondismentul 18, de care știau doar cunoscătorii. Găseai acolo piese vestimentare de marcă, unice și ea le asorta în așa fel încât tu deveneai, la rândul tău, un unicat în carne și oase. Și acum mai am o bluza cu volane în mătase neagră, fină, pe care ea mi-a asortat-o cu o vestă în culori țipătoare. Luate separat, nu le-aș fi purtat niciodată. Împreună au creat un moment memorabil. Fix acel ansamblu echilibrat, unic prin eleganța sa.

Viața e facută din momente memorabile.

Primul moment memorabil legat de ținuta mea vestimentară a fost atunci când am realizat că mă pot îmbrăca cum îmi place fără a crea reacții de tot felul la adresa gustului meu. Eram în Paris, pe Champs Elysee, eu, nici foarte scundă, nici foarte înaltă, subțire, tunsă scurt, îmbrăcată într-o fustă lungă, creată, făcută dintr-un material înflorat, subțire, aproape transparent, într-un tricou larg, mov, la baza gâtului și încălțată în niște adidași luați din piață. Acolo, în buricul targului, am învățat că a fi tu în orice moment, reprezintă adevărata libertate.

Al doilea moment memorabil legat de ținuta vestimentară a fost tot la Paris, într-o sâmbătă oarecare de toamnă, când, așezată pe un scaun de plastic verde în Jardin de Luxemburg am realizat că mare parte din oamenii din jurul meu erau prost îmbrăcați și prost asortați dar nu părea să le pese. Urmau moda momentului sau doar se simțeau ei. La momentul respectiv, în trend erau rochiile purtate cu adidași sau rochiile aruncate peste pantaloni.

Am stat atunci multă vreme și m-am uitat la oamenii aceia îmbrăcați atât de ciudat în accepțiunea mea. Arătau ca niște oameni îmbrăcați în saci de culori închise. Predomina negrul și maro-ul în toate nuanțele. Și totuși, exista un farmec aparte în acel stil vestimentar decalat. Ceea ce dădea eleganță acelor saci era aceea notă personală, specifică fiecăruia.

Un fel de a merge grațios, o unduire naturală, o eșarfă aruncată „la întâmplare”, o pereche de ochelari vintage, o pălărie hoață așezată pe vârful capului. Ceea ce făcea diferența dintre mine și ei, toți acei oameni obișnuiți care se perindau prin fața mea, era faptul că oamenii aceia știau să-și poarte sacii cu eleganță.

Nu, moda momentului nu era elegantă, și nu, oamenii aceia obișnuiți nu erau stiliști de profesie. Și totuși aveau un fel unic de a face din toată acea vestimentație fadă, ceva unic, ceva ce eu abia mai târziu am aflat ce este.

Pentru că și eu, ca mulții alții, de mică am fost îmbrăcată ca într-un sac cu mâneci. Zero gust la potrivirea culorilor și nici un pic de adaptarea la stilul personal. Incetul cu încetul am început să mă obișnuiesc cu ținutele de tip sac, epoca aceea demult și departe, nu permitea extravaganțe vestimentare. Hainele se creau după tiparele din Burda și materialele se cumpărau la metru liniar. Când o cunoșteai pe vânzătoare, procentul de bumbac era mai ridicat. Prima extravaganța vestimentara pe care mi-am permis-o s-a petrecut la paisprezece ani.

La paisprezece ani dormeam sub prunul din grădina Ilenei, cea mai bună prietenă de-a mea de atunci, ne îmbrăcam în hainele anilor șaptezeci – pe care le luam pe furiș din camera părinților – și dansam pe muzica anilor șaizeci.

Îmi aduc aminte și acum de discurile de vinil de pe vremea aceea. Dansam charleston îmbrăcate în haine de epocă iar noi deveneam, așa, deodată, niște persoane foarte importante. Cel puțin așa ne plăcea nouă să credem. De fapt și de drept, nu erau haine de epocă, erau doar niște haine vechi, aproape nepurtate, pe care bunica Ilenei nu avusese inima să le arunce. „De ce să le arunc când sunt aproape nepurtate? Avea dreptate bunica Ilenei și noi credeam la fel și ne bucuram de fiecare dată când cotrobăiam prin dulapurile din lemn masiv de nuc și mai găseam câte un pantalon evazat din material supraelastic. Desigur, pentru că nu ne puteam asuma statutul de vedetă, reveneam mereu la sacii noștri cotidieni, hainele acelea largi și fără formă, făcute din materiale de calitate incertă. 

Nu întotdeauna reușeam să potrivim perfect culorile, uneori ieșeau combinații inedite în care un tricou verde iarbă crudă încerca să nu distrugă din splendoarea unei fuste portocală, totul strâns în talie cu o curea lată, roz. Dar ne stătea perfect îmbrăcate așa. Desigur, bunica Ilenei nu știa. O singură dată am fost nevoite să sărim pe geamul de la camera de jos și să aterizam în tufele de trandafiri. Ne-am pitit cât am putut mai bine, una cu pământul uscat și am așteptat să treacă. Bunica Ilenei a trecut și ea și a închis fereastra iar noi am rămas îmbrăcate în haine de epocă, acolo, printre tufele de trandafiri. Vecinii din blocul de vizavi ne-au văzut și, pentru că nu ne-au recunoscut, au fost cât pe ce să cheme politia. Ca să îi convingem că suntem noi, niște copii obișnuiți îmbrăcați în haine de epocă, a trebuit să renunțăm la pălăriile albe cu boruri largi și la ochelarii de soare care ne acopereau jumătate din față. Eram tot noi.

Fără să știm, fără să realizăm măcar, joaca noastră de atunci ne-a dat o direcție. Hainele anilor șaptezeci combinate cu accesoriile anilor optzeci, ne transformau de fiecare dată în niște mici vedete.

13

În casă era cald și toți se holbau la el. Când devenea de nerespirat, deschideau fereastra. Afară ningea cu fulgi mari și era sub zero. Când se făcea prea frig, închideau fereastra. Lui nu-i era nici cald și nici frig. Cel mai tare îl deranja însă nodul de la cravată. Era strâmb, făcut în grabă. Remarcasera și ei, de asta era sigur dar nu îndrăznea nimeni să-l atingă. Dacă s-ar fi luat după nevastă-sa și n-ar fi mers pe sub acoperiș, ar fi plecat în weekend -ul ăsta la ski și pe 27 în Delta. Dar 13 fusese ieri.

Invenția mea va schimba lumea

Ca să fiu sigura că nu-mi fură nimeni ideile, m-am ascuns în pădure. Departe de oraș. Departe de oameni. Departe de civilizație. Acolo am inventat totul. Îmi doream ceva perfect, care să schimbe mersul lucrurilor. Ceva revoluționar. Nu puteam inventa din nou roata și nici focul, fusese deja descoperit. A trebuit să găsesc altceva. Și am găsit. După multe căutări, am găsit.

Aș fi putut schimba lumea dar m-au găsit prea târziu. Priveam cerul și zâmbeam. Rece. În definitiv, speranța moare ultima.

În mijlocul oceanului

În mijlocul oceanului

E foarte cald, transpirația îmi curge pe spate, pe după urechi, cerul e senin, un albastru nesimțit, de jur-împrejur sunt doar alge și valuri. Zgomot de scoici în contact cu valurile. Ocean peste tot, cât văd cu ochii. Micke mă privește fix, eu întorc privirea și respir. Miroase a mare, sarea îmi lipește nările. Închid ochii, adorm, visez, mă trezesc, îmi amintesc l.

Dacă nu ne-am fi lovit de stânca aceea nenorocita și nu m-ar fi obligat să mă urc în barca de salvare, n-ar fi trebuit niciodată să-l mănânc pe Micke.