Mi-a înţepenit timpul între două vorbe aruncate nu tocmai la plezneală şi un autentic semn de întrebare. Aş fi vrut să las o urmă prafului ales de pe urma vorbelor dar nu cunoşteam povestea prafului îi cunoşteam doar urma neuniformă strecurată pe sub uşă şi nu-mi dădea mâna să-mi hazardez concluziile atât de aleator.
Lună: iunie 2014
Hârtii cât o viaţă de om
Am strâns o groază de hărtii, foi albe de valoare perimată mi se scurg printre degete, le trec cu vederea starea şi le pun în teanc „nu se ştie niciodată„, ignor raţiunea, ignor probabilitatea, improbabiltatea, ignor coşul, îi remarc doar goliciunea, impudică aparenţă, continui să sortez timpuri, decenii, continui să enumăr foi albe scrise mărunt, chitanţe de toate felurile, facturi, număr viaţa în numărul de coli, au trecut mulţi ani de când mi s-au terminat degetele, aş fi luat cu împrumut altele dar nu mai sunt solvabilă, mi-am depăşit nivelul de coli albe, „două cutii pline sunt arhi-suficiente” privesc foile albe şi-mi amintesc dările, chemările, îmi amintesc cifrele, degetele numarând cifrele, speranţele, creditele la speranţe, costul creditelor la speranţe, mototolesc foile albe perimate şi ratez ţinta, coşul râde satisfăcut, caut o bere, găsesc o bere desfac o bere, torn o bere, privesc spuma, detest spumă, ignor spuma sorbind-o repede, amărăsc colile albe cu o privire galbenă, număr anii printre teancurile paralele, „o cutie, două cutii, o viaţă de om”.
Am strâns o groază de foi albe cât o viaţă de om şi acum nu ştiu ce să fac cu ele.
Critica
Mă săturasem de mine cea critică – criticasem o bucată pătrată de săpun, o lingură pe post de linguriţă, un şerveţel sistematic lipsă, criticasem până şi poziţia mult prea centrală – fix în faţă portului – şi numărul impar de etage, fix treisprezece, criticasem lipsa de precizie a oamenilor şi relativul distanţelor, criticasem numele dindărătul schelelor şi treapta un pic prea înaltă. Criticasem praful şi trotarele – Bucureştiul de pe timpul facultăţii şi chiar mai rău – , criticasem mândria oamenilor, incapacitatea de a acceptă nevoia de ajutor, criticasem o mulţime de lucruri mărunte, detalii ale unui întreg aproape complet, perfecţiunea completată de detalii.
Habar
Mă gândeam dacă ar fi trebuit să spun că nu-mi place, că stilul nu m-a cucerit că inima nu-mi este prelinsă pe pâine ca şi gemul de dimineaţă.
Mă gândeam dacă ar fi trebuit să tac, trecând la altceva, afişând respectul prin excludere, înghiţind incompatibilitatea cu nod cu tot.
Mă gândeam că de fapt habar n-aveam şi că în asta consta tot farmecul.
În aşteptarea zilei de mâine
Cel mai mult mă enverva săpunul, o bucată pătrată din ce în ce mai mică. Apoi mă enervau pliculeţele, mai întâi două mai apoi câte unul. Mic şi pătrat, lichid bun la toate. Mă mai enerva şi omleta, albă şi fleşcăită într-un fel de deghizare involuntară, o cvasi-omletă făcută praf, făcută din praf, praf şi pulbere, pulbere de culoare indefinită, gust plat, deghizat şi el, scurs, topit ca şi pătratul de săpun. Cu ambalaj cu tot.
Intr-un pahar cu picior
Mă scufund într-un pahar cu picior şi suflu spuma cu grijă. Este un maroniu ciudat, bule mari şi mici emană un amărui la fel de ciudat, mă gandesc că cineva a incurcat paharele amestecând culorile, iau o gură să fiu sigură, spuma se scurge păcănind pe la colţuri, amarul rămâne. Mă scufund într-un pahar cu picior şi ascult lumea în spatele spumei. Unii sunt de părere fină, alţii de părere groasă.
Nu fac literatură !
Nu fac literatură, eu doar privesc şi notez, gâdiland cumva doar senzaţiile şi apoi lăsând urme. Nu fac literatură, zâmbesc cinic printre silabe, numărând focurile de puşcă: unu, două, trei, … la zece mă opresc şi-mi verific ţinta. Greşită şi de data asta. Nu fac literatură, trag doar linii unind cuvinte într-un fel de „tot unitar” atacabil, replicile curg, eu rispostez doar cu senzaţii, culorile au nuanţe şi nuanţele au replică.
Raţiunea amuţeşte
Am tăcut cuvintele
Cu o linie fină
Am luat linia fir cu fir
Şi am făcut-o fundă
Am privit apoi funda
Şi am amuţit.
Sila
Mi-e limba cusută cu fier forjat şi portocaliul lipit de tălpi. Mi-e degetul făcut buric şi unghia ghem. Mi-e capul creştet şi creştetul fir. Mi-a cuvântul coală şi coala albă. Mi-e virgula punct şi punctul spaţiu. Mi-e logica umbră şi umbra moartă. Mi-e moartea silă şi sila noroi. Mi-e noroiul oglindă şi oglinda ne-suflet. Mi-e sufletul ghem şi ghemul fir. Mi-e firul întretăiat şi foarfeca zimţi. Mi-s zimţii tociţi şi pila călăul. Mi-e călău cuvânt şi cuvântul faptă. Mi-e fapta înţepenită între două cuvinte, contrasens sugerat de semne. Mi-e semnul exclamare şi exclamarea întrebare. Mi-e întrebarea ţintă şi ţinta non-crez.
Aparenţa melcului devenit punct
Aparenţele îi dădeau dureri de cap, fix între sprâncene, mai întâi sprânceana stângă, fix lângă tâmplă, mai apoi mijlocul frunţii, vârful nasului, mai apoi sprânceana dreapta, urechea dreapta, ochii, în jurul ochilor.
Abisuri 