Abisuri

Eu nu stiu altii cum sunt dar mie cand imi piere inspiratia imi piere fara preaviz si pe durata ilimitata. Si cand piere, lasa asa un fel de spatiu gol in urma ei, o pauza lunga pe care virusii se simt obligati sa o umple cu varf si indesat in pofida tuturor vicisitudinilor injectate cu bunastiinta, factori externi „perturbatori” numai pe prospecte bune de aruncat la „cosul pentru cartoane, hartii si alte din astea reciclabile”.

Mie cand imi piere inspiratia imi vine sa ma urc pe pereti si s-o caut cu lumarea printre striurile fine de vopsea lavabila „monocouche” – cine mai crede in Mos Craciun sa creada pe cuvant „textul e litera de lege”, cine nu, sa stie ca e bine asa – sa o provoc la un schimb de idei scoase din cotidian „care cotidian dom’le, nu vezi ca nu se intampla mai nimic?”, sa o dezbrac de sensuri si semnificatii, s-o expun goala fata-n fata cu cruda realitate de un gri-soarece de-a dreptul deprimant, sa o scald in stropi multi, reci, umezi si desi, sa-i arat ca se poate cu mult mai rau, ca sunt oameni care dorm in gari si sub scari pe cartoane inmuiate de atata ploaie, sa-i explic cum stau lucrurile simple „cum?”, „pai lucrurile simple stau asa cum trebuie sa stea”, sa-i prezint personaje dupa personaje „ia uite, tanti aia are fata mult mai maro decat mainile si tot tanti aia chiar e imbracata ciudat, adidasi albi si poseta Vuitton”, sa-i sorc ceva senzatii in zadar, sa-i recitesc pasaje „din vremurile alea bune cand era pe toate drumurile”, sa o fac cumva de ras exemplificand cu texte pe masura situatiei „vezi ce bine le-a iesit LOR?” sa privesc arta prin spatele semnelor asteptand minunea, sa sper ca exista si virusi exceptionali, de „maximum cinci zile si gata”, sa astept pur si simplu sa treaca ca toate trec odata si odata.

Eu nu stiu altii cum sunt dar mie cand imi piere inspiratia piere de tot si eu odata cu ea, doborata de virusi.