Abisuri

Aveam conştiinţa meteo-sensibilă, n-o remarcasem din prima, îmi dădusem seama doar târziu, într-o după amiază ploioasă de mai, vântul îmi şuiera lung pe după urechi, ferestrele nu mi se închideau bine, le-aş fi lipit „să vadă şi ele cum e” dar mi-era cumva milă, erau nişte ferestre bătrâne care ştiau multe, văzuseră multe la sticla lor, mi-ar fi putut ferestrele astea număra viaţa pe degetele de la mâini şi de la picioare însumate.

Aveam conştiinţa meteo sensibilă şi în definitiv nu mă deraja atât de tare, simţeam toate nervurile detaliilor, toate tendinţele din faşă, ghiceam apucăturile, năravurile, miroseam oamenii de la o distanţă considerabilă, clasificandu-i după sunete, culori, obiceiuri, le învăţasem până şi semnele, fiecare om cu semnul lui, eu îmi alesesem punctul, ceilalţi oameni, restul liniilor.

Aveam conştiinţa meteo sensibilă, culorile vii îmi răsturnau sentimentele cu tălpicii în sus, mirosurile dulci îmi trezeau amintiri ciudate, se făcea că trecea un tren printro gară fără peron şi se mai făcea că eu căutăm un vagon roşu cu numele „Miska”. Rucsacul mare, verde, impiedica orice tentativă în pofida bolovanului mare, sferic, aşezat ca din întâmplare fix în faţa uşii „nu avem locuri” îmi spunea, tot din întâmplare cineva şi eu nu vroiam să-l cred, nu puteam să-l cred, culoare înguste şi pline de oameni miroseau a transpiraţie, aş fi ales scara sau poate aş fi ales bolovanul, sferic, aşezat că din întâmplare, dar nu puteam să aleg, se făcuse coadă în spatele meu, simţeam semnele oamenilor impungandu-mă, discerneam liniuţe de tot felul, unele mai groase, altele mai subţiri, le-aş fi făcut loc să treacă dacă aş fi putut dar nu puteam, calea îmi era blocată de condiţii meteo defavorabile şi multe, multe semne…