Abisuri

Mai știi? Citeai o carte. O carte groasă, cu coperți roșii, cartonate. Erai atât de prinsă de poveste, încât nu m-ai băgat în seama. Următoarele cinci minute n-am existat pentru tine. Puteam fi oricine. Puteam fi, de exmplu, nea Stanciu, postașul de pe vremea copilăriei tale, care obișnuia să bea câte unul, două sau chiar cinci, șase păhărele de țuică cu bunicul tău, de fiecare dată când îi aducea pensia, la sfârșitul lunii .

Sau, puteam fi Norocel, colegul tău de bancă dintr-a-întâia până într-a patra, de care ai fost îndrăgostită lulea, dar care o plăcea mai mult pe Lumi, cea mai frumoasă fată din clasă.

Puteam fi Ilda, fata cu părinții divorțați, care, la un moment dat, s-a mutat în blocul din fața casei tale, chiar cu un an înainte să fugă în Germania sau, puteam fi Vio, vecina ta din susul străzii, cu care îți plăcea să îți petreci după-amiezele lungi de vară, când mai toți copiii din cartier erau la țară. Toți în afară de tine, de Vio și de încă câteva fete din blocul de pe deal, pe care le știai doar din vedere. 

În acele cinci minute în care n-am existat pentru tine, te-am privit în modul meu împiedicat de a privi oamenii, cu ochii mai mult lipiți de linoleumul bej decât de genele tale lungi, cu obrajii colorați într-un roz aprins, aproape roșu, și cu inima spărgându-mi pieptul de atâta vâlvătaie. 

Era să-mi depășesc toate recordurile de a privi în mod neintenționat oamenii, când ai închis brusc cartea și te-ai uitat fix la mine. Ochii tăi verzi din spatele ochelarilor cu rama groasă, zâmbetul tău abia ițit, buzele tale cărnoase, pletele blonde care îți acopereau umerii, toate acestea, și încă multe altele, m-au amețit.

Ca să nu cad, am închis ochii și m-am prefăcut că dorm. În spatele pleopelor, zbuciumul. Nu știu cum ai reușit să ghicești toate acestea. N-am reușit să aflu niciodată. Cert e că ai intrat fără să bati și te-ai așezat pe pat, lângă mine. Pentru că eu nu îndrăzneam să te privesc, mi-ai luat mâna dreaptă și mi-ai pus-o pe sânul tău stâng. Apoi mi-ai plimbat degetele spre talia ta fină, și, în timp ce eu încercam să înțeleg, ai tras brusc semnalul de alarmă și m-ai tras după tine, sub duș.

Pentru că totul era atât de perfect, am strâns din pleope cât am putut de tare, să mai țină. Stropi grei cădeau peste noi, în timp ce spuma fină, cu miros de iris, ne amesteca. Când am terminat, te-ai înfășurat într-un halat moale și ai deschis larg ferestrele. N-am îndrăznit să te contrazic, am dat din cap că nu, nu era nici o problemă, și am continuat să strâng din pleoape.

În jurul nostrum, voci de toate felurile se întrebau de ce. O fi vreun accident sau o glumă proasta? O defecțiune tehnică sau o eroare umană?

Până să apuc să mă dumiresc, ai închis fereastra și te-ai așezat lângă mine.

–      De acum încolo, o să ne comportăm ca și cum ne-am cunoaște de-o viață, mi-ai spus, și ai dat drumul la televizor.

Cunoșteam serialele pe de rost, am continuat să mă prefac că dorm dar n-am fost de acord cu tine. Ți-am și spus-o, fix în momentul în care Bones se săruta cu Booth, ți-am spus că n-aș vrea să fim ca și cum ne-am cunoaște de-o viață. Și atunci ai început să-mi povestești. Ore în șir ai vorbit, ca și cum de ani de zile adunasei în tine toți acei oameni cu întâmplările lor, cu viețile lor, cu hobby-urile și cu defectele lor, îi aranjasei în ordine cronologică și apoi închisesei totul cu trei lacăte enorme cărora, până la urmă, uitasei unde le-ai lăsat cheile.

Așa am aflat de nea Stanciu, postașul, de Vio, de Norocel, de Ilda și de Lumi. Nu te-am întrerupt, te-am lăsat să-ți golești toate rafturile.

În timp ce tu vorbeai, eu strângeam din pleoape, încercând să-mi imaginez. Când ai terminat, eram doar noi. Vocile tăcuseră și afară era întuneric.

–     O fi din cauza vremii sau s-a făcut deja noapte, m-ai întrebat tu și, ca să te convingi, ai deschis din nou, fereastra.

Mirosea a liliac și munții se vedeau albi, de departe.

–     În ultimul timp e atât de apăsător încât niciodată nu știi niciodată a cui e vina, ți-am răspuns eu și tu te-ai mirat că am reușit să nu spun nimic atât de multă vreme. 

–      Ai reușit să taci cât o eternitate, și asta este o calitate pe care o apreciez la oameni.

Apoi ți-ai făcut o cafea și mi-ai spus că-i rândul meu. Pentru că nu doream să te dezamăgesc, nu te-am contrazis. Din spatele pleopelor am început să-mi strâng amintirile. Am povestit mult timp, poate ore, poate ani.

–      Totul e atât de relativ, nu-i așa, m-ai întrebat la un moment dat abținându-te să caști.

Te plictiseam? N-am aflat niciodată.

Nu știam să povestesc la fel de frumos ca tine, mă bâlbâiam, săream de la una la alta și făceam multe dezacorduri. Dar tu te forțai să urmărești povestea. O simțeam după cum răsuflai. Călătoriile mele, colecția mea de șervetele, încercările mele de a deveni cineva cu adevărat celebru, căutările mele, zborurile mele în Africa, savana, șopârelele care-mi inundau de atunci visele, gândacii de pe vremea facultății, căminul Leu recuperat imediat după Revoluție, tot acest amalgam a reușit, până la urmă, să te fascineze. Te-am simțit încordată când am ajuns la atacul terorist de la Porte de Montrouge și, de aceea, am trecut repede peste tot ce simțisem atunci, acolo.   

–      Am scăpat cu bine, ți-am spus, când am trecut pe lângă el, nu știam că-i terorist. Asta m-a salvat.

Te-ai ridicat de lângă mine și ți-ai turnat apă într-un pahar. M-ai întrebat dacă vreau și eu, eu ți-am spus că da, că mi se uscase gâtul de la atâtea întâmplări. A fost cea mai bună apă pe care am băut-o vreodată. Acolo, așezată lângă tine, în mijlocul poveștilor. 

Apoi m-ai privit cum numai tu știi să priveșți și mi-ai spus:

–      Vezi, acum e că și cum ne-am cunoaște de o viață.

Abia atunci am realizat că, fară să vreau, picasem în cursa poveștilor noastre.

–      N-o să ne mai iubim niciodată? te-am întrebat eu, iar tu ai dat din cap că nu, ți-ai pus ochelarii și ai deschis cartea la pagina patru sute opt. O carte groasă, cu coperți roșii.

–      De ce fix patru sute opt, te-am întrebat dar tu mi-ai făcut semn să tac, aveai nevoie de liniște, povestea era fascinantă, așa mi-ai spus după o jumătate de oră, timp în care n-am mai existat pentru tine, nu mă pot concentra la poveste când cineva vorbește cu mine, ai continuat tu, iar eu am dat din cap cap că da, te înțelegeam, și am continuat să strâng din pleoape, ca să nu te pierd.

În acele treizeci de minute în care n-am existat pentru tine, te-am privit în modul meu împiedicat de a privi oamenii, cu ochii mai mult lipiți de linoleumul bej decât de genele tale lungi, cu obrajii colorați într-un roz aprins, aproape roșu, și cu inima spărgându-mi pieptul de atâta vâlvătaie.  Era să-mi depășesc toate recordurile de a privi în mod neintenționat oamenii, când ai închis brusc cartea și te-ai uitat fix la mine.

Ochii tăi verzi din spatele ochelarilor cu ramă groasă, zâmbetul tău abia ițit, buzele tale cărnoase, pletele blonde care îți acopereau umerii, toate acestea, și încă multe altele, m-au ametit.

În fundal, cineva își cerea scuze pentru neplăcerea provocată. În jurul nostru, voci de toate felurile erau de părere că, în ultimul timp, serviciul public lăsa mult de dorit. Ca să scap de toată această amețeală generală, am vrut să strâng pleopele, cât mai tare. Să te păstrez acolo, așa cum poate că n-ai fi fost niciodată strânsă.

–       Să nu mai îndrăzneșți niciodată să strângi atât de tare, mi-ai spus, ai băgat cartea în geantă și ai coborât la Charles de Gaulle Étoile.

În urma ta a rămas doar un miros fin, de floare de iris.