Oameni pătrați umplu câmpii, cât vezi cu ochii, verzi. De peste lanuri se aud trenuri, perfect necunoscuți își deapănă viețile, e atât de albastru cerul încât îmi amintesc de tine, aveai șosete albastre și obrajii îți ardeau, mi-ai spus că sunt ca o piersica coaptă iar eu am devenit de-un violet fulger și am început să plâng. Lacrimile mele au născut uneori câmpii, de-un verde aproape perfect necunoscut, și alteori trenuri, cât vezi cu ochii năpădite de oameni pătrați, sub un cer incredibil de albastru.
Abisuri 
Lasă un comentariu