Acum treizeci de ani, în duminica Paștelui, sufletul bunicii stătea lipit de tavan. Așa mi l-am imaginat eu, după ce bunica mi-a spus că m-a văzut de sus. Nu i-am zărit ochii sufletului, a trecut pe lângă mine un suflu abia simțit. Dar nu m-am speriat. Când a coborât, bunica a respirat zgomotos și mi-a spus că i-a fost bine acolo sus, o să se întoarcă. Doar să nu plâng. I-am spus că sunt deja mare și n-o să plâng. A zâmbit și s-a dus. M-am ținut de cuvânt. Nu de morți îmi era cel mai tare frică.
Abisuri 
Lasă un comentariu