Abisuri

Sunt momente când am impresia că eu și creierul meu suntem două entități separate care, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, ajung să se deteste într-o asemenea măsură, încât, ca să nu declanșeze vreo ceartă publică sau altă manifestare penibilă, preferă să se ignore cu bună știință.

În general, primul semn de incompatibilitate apare undeva spre prânz, cu puțin înainte de ora la care colegii mei coboară la masă, la cantina de la parterul unui imobil în formă de vapor, din Issy les Moulineaux. „N-o să-ți fie greu să găsești, e chiar lângă stația de RER”, mi-au spus când m-au angajat. Doar că eu sosisem în tramvai și, ca de obicei, o luasem în direcție opusă. Abia când am ajuns la Sena am realizat că ceva nu se leagă și am decis să mai încerc o dată. Toate astea s-au întâmplat acum două săptămâni, undeva spre sfârșitul după amiezii, când eu o susțineam pe a mea și creierul meu pe a lui, de unde și incidentul cu orientarea în spațiu.
La cantină mă așez la aceeași masă cu colegii, nu se face să fac opinie separată, chit că rar reușesc să le urmăresc conversațiile, ei vorbesc repede, cu accent, cu argou, cu jargon și cu multe prescurtări. Când apuc să înțeleg și eu ceva, apare brusc în conversație un nume de politician sau de actor de care n-am auzit sau un soi de brânza din nu știu ce regiune a Franței, sau, și mai rău, apar pauzele acelea între două subiecte, în care, din politețe sau din altceva, îmi zâmbesc și mă întreabă diverse lucruri, multe dintre ele legate de Ceaușescu, de cum e viața în România și de cum m-am acomodat în Franța. În aceste momente am impresia că eu și creierul meu suntem două entități separate. El refuză să-mi dea cuvinte, eu mă încăpățânez să-l dau cu capul de toți pereții, să scuipe măcar o idee, ceva din care să se lege o conversație. Dar el nu și nu, și eu mă înroșesc, încep să explic prin semne și să râd, râsul e molipsitor și, în general, se molipsesc și ei și scap basma curată, până la următorul moment penibil în care cineva spune un banc sau povestește ceva amuzant și toată lumea râde, inclusiv eu, deși habar nu am despre ce e vorba, și ei mă întreabă ceva legat „de” și atunci chiar o dau în bară dar prefer să ignor, cu bună știință, totul.