La un moment dat, m-am hotărât să plec în China. Circuit organizat, zece zile, plus trei, opționale, în Hong Kong. Treisprezece zile să fie, ce mama ei de viață, odată ajunge omul la capătul celălalt al lumii. Zece ore de zbor, economy class, preț cam cât doi ani de salariu de IT-ist român în anii ’90.
În sala de așteptare a porții cu numărul x, clima sufla la maximum. Treizeci de minute mai târziu, în avion, am început să simt că lumea mea se mișcă cu încetinitorul. Și să mă comport de parcă creierul îmi fusese mutat în alt corp.
De exemplu, pentru că avionul era atât de plin, mi s-a făcut atât de frică încât am cerut un whisky. L-am dat pe gât și am mai cerut unul. După al doilea mă simțeam de parcă aș fi fost prizoniera unor coloane de scaune, despărțite de două culoare înguste. Atât de înguste încât, de fiecare dată când stewardesa trecea pe lângă mine, simțeam cum un curent iscat de nicăieri, un fel de fulger cu miros de Shiseido, îmi împărțea frica în două. Îmi era din ce în ce mai rău, lumea mea se micșora văzând cu ochii, pământul devenea cât un punct și luminița de deasupra capului continua să rămână aprinsă. Am încercat să văd viața în roz dar mi-a fost imbosibil acest lucru la altitudinea de opt mii de metrii, în continuă mișcare. Îmi spuneam să fiu liniștită, va dura doar până când o voce ne va anunța că ne putem desface centurile de siguranță. Și că putem folosi toaletele. Dar, pentru siguranța noastră, va continua vocea, va fi mai bine pentru noi să rămânem așezați. Cu centurile de siguranță prinse. Să fim pregătiți pentru cazul cel mai puțin probabil. În acel moment al scenariului din capul meu, am adormit. Când m-am trezit, era atât de întuneric, încât am mai cerut un whisky și am numărat oi până când s-a făcut dimineață.
Va urma
Abisuri 
Lasă un comentariu