Primul meu animal de companie a fost Teddy, ursul de plus, căruia, într-o bună zi i-a căzut capul și, pentru că pe vremea aceea ursii de pluș erau destul de rari, în timp ce eu plângeam și îi scriam lui Moșu ‘ cu un stilou cu cerneală verde, rugându-l, ba chiar implorând-ul să-mi aducă altul, mama îi cosea capul la loc cu un ac mare, care lăsa în urma lui o linie albă, frânta.
Nu cred ca Moșu’ să fi primit vreodată scrisorile mele. Sub bradul împodobit, în loc de urs am găsit un stilou chinezesc, cu penita aurita, care scria subțire și nu lăsa urne de cerneală pe degete și acest argument suprem al mamei în apărarea Moșului, a reușit să mă facă să uit că eu cerusem una și moșul îmi adusese alta. Dacă stau bine să mă gândesc, nu primeam mai niciodată ce îmi doream eu, ci, mai întotdeauna, ce își dorea mama și asta din simplu motiv că eu eram prea mică ca să știu exact ce îmi trebuie și mama îndeajuns de diplomata ca să reușească să mă convingă că toate acele cărți, creioane, stilouri, clasoare fitatelice, toate acele colecții de șervețele, păpuși de porțelan îmbrăcate în costume populare sau insigne de tot felul, îmi vor fi la fel de utile, dacă nu chiar mult peste. Poate tocmai de aceea, toate acele obiecte pierdute au stat multă vreme ascunse în ungherele minții și, odată cu trecerea anilor, unul câte unul au evadat toate, lăsând în urma lor un gol pe care nici măcar praful nu-l mai poate cuprinde.
Abisuri 
Lasă un comentariu