Pe vremea aceea, când trenurile aveau cel puțin zece vagoane și biletele, niște cartoane mici, maronii, se cumpărau cu zeci de zile înainte de ziua „z”, pe vremea aceea, ca să ajung la mare luam trenul de noapte, un fel de fantomă ce străbatea întunericul cu treizeci pe oră, un dulap ambulant cu câteva zeci de sertare de opt persoane în care abia de reușeam să închid un ochi, cu capul în poala mamei sau, odată cu trecerea anilor, sprijinit de vreo perdea jegoasa, cu însemnele companiei naționale pe ea. Drumul spre mare era lung, multă vreme chiar am crezut că Eforie e pe alt continent, aveam însă norocul ca soarele să se înalțe devreme pe cer, o minge portocalie în lanul de grâu pe care o priveam de pe coridorul strâmt și gol, cu nasul lipit de fereastra murdară, imaginându-ma peste ani, mări și țări, când toate vor fi să fie mult mai aproape. Chiar și decât Eforie.
Abisuri 
Lasă un comentariu