Tu m-ai văzut primul. Eu doar am tresărit când m-ai atins. Atât. Ah, nu. A mai fost ceva. Îmi uitasem umbrela pe scaunul de la geam. Nu mai știu dacă ți-am mulțumit. Eram grăbită să nu ratez stația. Ai coborât și tu, chit că nu era stația ta. Asta n-am aflat-o decât o oră mai târziu, în singura cafenea din centrul „bledului”. Nu erai de acord cu mine, „bled” era acolo unde ar fi trebuit să cobori tu, șase stații mai încolo. Nu te-am contrazis. Mi-am terminat cafeaua fără să aflu prea multe despre tine. Nu știu cum ai reușit să mă faci să vorbesc încontinuu, timp de zece minute. Nu e felul meu să vorbesc atât de mult timp despre mine. Probabil din cauză că eram atât de confuză, mi-am uitat telefonul pe masă. Ai fugit după mine și mi l-ai dat. M-am înroșit toată și am ți-am spus că-s mereu cu capul în nori. Ai dat din cap că nu e cel mai mare defect de pe fața pământului. Nu știu de ce dar am acceptat să ne mai vedem într-una din zilele astea. Doar când am ajuns acasă mi-am dat seama că nu-ți dădusem numărul meu de telefon.
Abisuri 
Lasă un comentariu