Dintre toate rochiile albastre de pe Pământ trebuia ca eu, eu care urăsc albastru, să îmi lipesc privirea de ea în timp ce tu, tu care iubești albastru, îi încercai cu degetele materialul, era destul de moale, să țină la tavaleala îi explicai vânzătoarei, ține, ține, am și eu una, vânzătoarea ar fi spus orice, doar s-o cumperi, e la reducere, știți? Habar nu aveai, pentru tine prețurile erau doar niște numere, doar să-i vină, ai continuat tu și atunci m-ai văzut, aveam privirea lipită de rochie, nu priveam intenționat, mă gândeam la ceva, la faptul că iar am tăcut când ar fi trebuit să intervin, lucrez într-un open space în care, uneori, rabufnesc certuri din nimic, dar eu sunt prea timidă ca să mă amestec, de aceea, din cauza timiditatii mele obsesive, m-am înroșit ca naiba când m-ai rugat să o probez. Sunteți de aceeași statură cu prietena mea, mi-ai spus, și eu, chit că nu arătai rău deloc, pe o scară de la unu la zece arătai chiar de nouă virgulă cinci, eu am dat din cap că nu, nu probez niciodată rochii albastre. Ai zâmbit și mi-ai spus că am dreptate. În definitiv și verdele e o culoare acceptabilă. Treizeci de ani au trecut de atunci și încă râzi când îți amintești.
Abisuri 
Lasă un comentariu