La un moment dat, m-am hotărât să mă mut. Douăzeci de metri pătrați, dintre care un colț „cuisine” dotat cu o plita electrică cu două ochiuri, o masă foarte mică și un scaun erau îndeajuns pentru un student dar începeau să devină insuficienți pentru o femeie de treizeci de ani îndrăgostită de Paris, de librăriile lui și de micile lui locuri secrete, înțesate cu obiecte de totul felul. Când am intrat în agenție, agenta imobiliară m-a măsurat din cap pana în picioare înainte să mă salute cu un fel de zâmbet-rictus semi politicos. Am început să-i spun ce caut, o chirie decentă, nu departe de o stație de metrou, într-un cartier cât de cât frecventabil. M-a lăsat să termin ce aveam de spus, fără să-și noteze nimic.
– Vous avez un petit accent, n’est-ce pas ? Vous êtes d’où exactement ?
– Roumanie
– Ah, Roumanie…
Auzise de Revoluție, de Ceaușescu și de hoții din metroul parizian
Apoi i-a sunat telefonul. A răspuns imediat, fără să-și ceară scuze. Era vorba despre o petrecere, ceva care se terminase rău. Vocea de la capătul firului încerca să-i explice, fusese o greșeală, n-o făcuse intenționat. Agenta imobiliară n-a vrut să mai audă a zecea oară aceeași poveste și i-a adus aminte de alte petreceri, chefuri, ieșiri între prieteni, când se comportase identic. Zece minute a durat înșiruirea de dăți și nu exista nici un semn că s-ar termina. Am tușit încet. Nu cred că a vrut să mă audă. A continuat.
– Ești un idiot. Mi-ai uitat rochia albastră și asta n-o să ți-o iert niciodată.
Nu cred că și-a dat seama când am ieșit. Când am ajuns în cei douăzeci de metri am deschis larg ferestrele și am privit cerul. Nu mi-a plăcut niciodată albastrul dar era singura posibilitate în acel moment.
Abisuri 
Lasă un comentariu