Abisuri

Azi m-am trezit cu certa senzație că am uitat ceva. La zece am întâlnire cu avocatul, o succesiune urâtă în care sunt implicata fără voia mea. Dacă ar fi după mine, aș renunța la tot. Doar să nu mă târască prin tribunale. Din păcate, Max și Tom vor să împărțim moștenirea după cum prevede legea. În timp ce încerc să-mi amintesc, îmi beau cafeaua și mă uit pe geam. Locuiesc la etajul zece al unui bloc turn construit prin anii șaptezeci. E încă bine întreținut dar liftul e mereu în pana. La nouă și zece încep să cobor scările. Până să ajung la parter sunt transpirata toată. Nu mai timp să mă schimb, și oricum n-ar servi la nimic. Opresc primul taxi și îi dau șoferului adresa. Mă grăbesc, îi spun, și-i promit un bacșiș gras dacă ajungem la timp. Dă din cap că da, va fi greu dar o să încerce. Pe pod, traficul o blocat. O să o luăm prin cartier, îmi spune, până la următorul pasaj. Ar trebui să fie ok. Iese din coloana de mașini și accelerează. Privesc pe geam oameni grăbiți sub umbrelele lor negre. Oare unde s-or grăbi? Oare de unde această necesitate de a fi mereu pe fugă? E cald în taxi, mi se face somn. Ca să nu adorm mă gândesc la ce mai am de făcut. După succesiune, o să trec prin piața acoperită din centrul orașului. Nu izbitura m-a scos din gândurile mele, ci faptul că îmi adusesem amintite ce nu-mi aminteam de dimineață. O visasem pe mama, era așa cum o știam de dinaintea bolii. Îi era dor de mine, de Max, de Tom. Nu dorea ca succesiunea să ne despartă. Îi promit? Nu mai știu ce i-am răspuns dar asta nu mai contează. N-am ajuns niciodată la întâlnirea cu avocatul, nu mi-am revendicat niciodată partea. N-am aflat niciodată de unde atâta grabă. De sus, orașul pare înghițit de o ceață groasă, lăptoasa. Doar o sirenă de ambulanță sfâșie orizontul.