Acum mult timp, prietena mea cea mai bună organiza o dată pe lună chefurile de sâmbătă seara, adevărate bairame, cu muzică de pe casete Sony sau BASF, înregistrate de la radio, fără cablu. Când venea vremea blues-urilor, cineva stingea lumina și noi, fetele, deveneam deodată indiferente, stimulând discuții sau doar privind pe fereastra de la sufrageria fără balcon, câmpul de lucerna de dincolo de calea ferată.
În seara în care te-am cunoscut, purtam o rochie albastră, nu foarte scurtă, doar un pic mai sus de genunchi, nu foarte groasă, atât cât să-ti pot simți palmele, nu foarte strâmtă, atât cât să te întrebi cine o fi făptura aceea palidă dar diafana ce stă aplecata pe geamul de la sufrageria fără balcon, privind în zare câmpul de lucerna de dincolo de calea ferată.
M-ai invitat la dans dar nu te-am auzit. Ai repetat de câteva ori până ce m-am simțit mai puțin singură, și am acceptat.
Lady in Red, asta aș fi putut fi dacă mi-ar fi plăcut roșul, așa ți-am spus când ai încercat să spargi gheața, ai zâmbit, nici ție nu-ți plăcea roșul, avem cel puțin un lucru în comun, apoi am descoperit și altele, călătoriile, fizica și literatura, cele ce contau cel mai mult pentru mine în acea perioadă. Ne-am întâlnit de multe ori de atunci, la chefurile de sâmbătă seara și nu numai, ne-am iubit îmbrăcați în uniforme cu matricole prinse cu capse, am dansat strâns sute de blues-uri, am încălcat zeci de reguli, am ispășit mii de pedepse, eu am intrat la facultate, tu mai aveai timp, eu am plecat în alt oraș, tu ai rămas. De rochia albastră nu-ți mai amintești, doar chipul meu plăpând ți-a rămas lipit de tine, ani buni după ce ne-am jurat că ne vom fi mereu împreună dar nici unul dintre noi n-a reușit să se țină de cuvânt.
Abisuri 
Lasă un comentariu