Abisuri

Nu ne-am mai văzut de cinci ani. Vorbim uneori pe whatsapp, îmi povestește despre „cum mai e în Franța”, care-i mai e viața, muncă, muncă și iarăși muncă, pleacă la șapte și se întoarce la șase, știi cum e, duc lipsă cruntă de lumină.

Știu cum e. Am locuit și eu 18 ani în Franța dar m-am întors. Acasă. Dar știi că „acasă” e perceput diferit de fiecare, mă întreabă. Știu. Pentru ea „acasă” e la Paris. Parisul cu bulevardele lui late, cu boutique-urile lui de modă, dichisite, Parisul e Marais, Montmartre și Montparnasse.

Pentru mine ” acasă” e la Brașov. Orașul de la poalele Tâmpei, cu străduțe înguste, uneori abrupte, și case colorate în culori vii. Orașul cu ierni geroase, petrecute în jurul focului.

De când m-am întors, îi spun, mi-am cumpărat trei pulovere groase, tricotate. Cu două mărimi mai mari, să încapă un pulover subțire pe dedesubt. Să îmi țină de cald la grătar. Grătarul din grădină.

Îmi spune că iarna asta sunt la modă pulovere groase, mari, și umerii structurați. Umerii aceia mari care ne făceau să arătăm mai puțin plăpânde decât eram, exact ca pe vremea noastră, mai știi?

Normal că mai știu. Îi umpleam cu vată și ne strângeam talia la maximum. Moda trece, moda vine. În ultima vreme am devenit nostalgică, îi spun. Și ea trece prin aceeași nostalgie inexplicabilă. O fi de la anii din buletin? O fi de la toamna asta plină de ploșnițe? Nu știu ce să-i răspund. Deodată îmi vine o idee. Ce-ar fi să vin. Să te văd? De puțin timp există cursă directă de avion Brașov-Paris.

E o idee foarte faină, zice.

O săptămână mai târziu aterizez la Charles de Gaulle. Când ies din aeroport mă întâmpină o toamnă caldă. Aproape chiar prea caldă pentru cât de gros sunt îmbrăcată. Copacii nu s-au golit încă de frunze dar vântul bate destul de tare, în rafale. În curând tot acest galben-verzui-portocaliu va deveni trecut. Ar fi trebuit să mă îmbrac mai subțire. Îmi deschei trenci-ul și aștept să vină autobuzul spre de Paris. În autobuz e și mai cald. Mă gândesc că aș fi putut alege rochia mea preferată, neagră, din tricot, balerinii roșii și eșarfa primită cadou de ziua mea, tot roșie, dar am preferat să mă îmbrac în niște blugi strâmți, o bluză pe gât și mă încalț în niște botine subțiri, maro, asortate cu trenci-ul.

O oră mai târziu ajung la hotel. Montparnasse. O cameră cât să încapă un pat și un dulap. După ce fac un duș, o sun și îi spun că am ajuns. Îmi propune să ne întâlnim la braseria noastră, nu departe de gară, acolo unde mâncam în week-end, pe vremea când nu mă întorsesem încă în România. Ne dăm întâlnire la opt.

La opt fix coboară dintr-un taxi. O recunosc din prima, chit a trecut ceva timp. Ea e tipa cu cercei mari, pătrați, îmbrăcată într-o rochie roșie, strâmtă, până puțin deasupra genunchilor. Ne strângem în brațe, ne pupăm. De patru ori fiecare, ca pe vremuri. Intrăm și cerem o masă de două persoane.

Ți-am adus ceva, îmi spune, și scotocește prin geanta mare, cu multe buzunare. Ultimul Murakami, în franceză. Știe că-mi place, îi mulțumesc. Am și eu ceva pentru tine, îi spun, și îi întind o pungă de plastic. Nu te uita acum, e o surpriză pentru când ajungi acasă. Comandăm două martini, pentru început, și începem să povestim.

Ea e tot singură și crede că așa va rămâne. Doar mici aventuri, o lună maximum. Se plictisește repede și detestă senzația aceea de non-libertate. Să trebuiască să spună unde a întârziat după servici și de ce și-a pierdut vremea prin boutique-urile din Marais este o oroare pentru ea.

Și eu, eu ce-am mai făcut, vrea să știe tot. E bine acasă, jobul e corect și grădina din spatele casei e oaza mea de liniște.

Se bucură când aude că totul e ok. Timpul trece repede, „maigret”-ul de „cannard” e un deliciu, vinul e pe măsură.

Plecăm înainte să se închidă și ne promitem să ne vedem și mâine. Comandă un taxi și urcă. Din blugii mei skinny și bluza subțire, cu nod pe un umăr, o privesc cum dispare.

Abia când ajunge acasă desface borcanul de zacuscă primit de la mine și, chit că e sătulă, ia o furculița și gustă.