Abisuri

Locuiam într-un imobil mizerabil din arondismentul douăzeci. Noaptea dormeam cu obloanele trase și ziua abia de îndrăzneam să cobor cele șaisprezece trepte care despărțeau apartamentul
de poarta grea, metalică, de la intrare. În micul hol cu mozaic alb negru pe jos, mirosea a pisat, scrisorile din cutiile postale fără lacăt miroseau a statut, strada care trecea prin fața geamurilor mirosea a umed și a vechi. Dar nu mirosurile și nici golanii arondismentului, nu ei imi produceau cea mai mare frică, nu cerșetorii și scuipații lor îmi dădeau cea mai mare greață, nu zgomotul de sticle sparte și țipetele de placere ale femeilor îngrămădite prin ganguri îmi amestecau nopțile. Ceea ce mă făcea să tremur, să umblu ca bezmetica prin casă nopțile, ceea ce îmi agoniza gândurile și îmi transforma visele cele mai ascunse în sudori reci, era zidul din fața ferestrelor. Un zid vechi, rămas așa, zdrentuit și inegal, de la ultimul bombardament. Ca să scap de silueta lui fantomatica, petreceam ore în șir așezată pe o bancă din vreun parc sau beam cafea după cafea în cafenelele din centrul vechi. Desenam mult pe vremea aceea, umpleam caiete întregi cu desene în tuș, linii suprapuse, amestecate, chipuri mâzgălite, priviri abrupte, sângeroase, obraji căzuți și pleoape umflate de lacrimi. Până când, într-o dimineață, în locul zidului s-au născut familii întregi de șobolani care au mâncat încet de tot, tot cartierul.