Abisuri

Olga își aruncă geanta pe canapeaua de piele, își lasă ușor geaca pe fotoliul din stânga măsuței de cafea, deschide larg fereastra dinspre grădină și dă drumul la televizor.

A avut o zi grea, ședințe interne, ședințe cu clienții, a trebuit să vorbească în trei limbi și să sară peste masa de prânz. 

Săritul peste masa de prânz e lucrul pe care îl regretă cel mai tare. 

„Cu sănătatea nu te joci” așa îi spunea bunica în timp ce săpa grădina. 

Ea era mică pe vremea aceea, dar chestia cu sănătatea i-a rămas înfiptă în memorie. Așa cum înfipte în pământul argilos erau și mâinile bunicii. 

„Dacă atingi pământul, așa cum îl ating eu acum, o să capeți legătura aceea care te va aduce mereu de acolo de unde ai plecat”, asta tot îi spunea bunica în timp ce măruntea pământul, dar, pe vremea aceea, ea nu înțelegea ce vrea să spună bunica. 

Era prea mică să priceapă despre ce plecări vorbea bunica și despre ce forță de aducere înapoi era vorba.

La televizor, pe canalele de știri, sunt numai porcării. Olga privește fără să vadă, ascultă fără înțeleagă. Ceea ce o macină în acest moment este zgomotul surd care vine din dulapul de lângă televizor.

L-a cumpărat odată cu canapeaua. Tot de pe net. Enervanta, dar, în același timp și curioasă, Olga dă televizorul pe „mute”, deschide larg ușile dulapului și ascultă. 

Cineva sau ceva respiră. Așa i se pare Olgai că aude. Își spune c-ar trebui să doarmă mai mult și dă s-o lase baltă când o mână o trage înăuntru și închide ușile. 

În dulap miroase a lavandă și se aude o muzică de gramofon. Cel puțin așa i se pare ei. Deodată spatele dulapului devine transparent. Așa, ca perdelele de plastic împotriva muștelor, vara. 

Olga dă perdeaua de plastic la o parte și pășește dincolo de ea. Descoperă o încăpere mică dar luminoasă, cu un pat și o fereastră deschisă. Afară ninge, stratul de zăpadă depășește cincizeci de centimetri.

– Ieși și tu de dă zăpada, că o să ne acopere de tot, aude Olga în dreapta ei. 

I se pare cunoscută vocea dar nu-i poate da un nume. Doar când apare în pragul ușii, ținând o lopată de zăpadă în mână, o recunoaște pe bunica. 

– Hhhh, dar cum ai făcut, ce cauți aici, cum…

– Dar ce-ai fetiță, zici c-ai văzut un strigoi.

Olga nu apuca să termine ce are de spus, că se trezește împinsă afară, în nămeți, cu lopata în brațe.

– Aș da eu dar nu mai pot, îi spune bunica, mă doare spatele de mor. Cât dai tu, fac eu niște șnițele cu piure. 

Zăpada e grea, apoasă, după trei lopeți pline, Olga rămâne cu coada și o bucata de plastic în mână. Nu prea înțelege ce se întâmplă. 

Închide ochii și se roagă. Să iasă din visul ăsta absurd. Să-și continue viața de acolo de unde a lăsat-o. Să schimbe pe un canal cu filme. Să adoarmă și să se trezească pe canapeaua de piele.

Intră în casă și cere altă lopată. În casă miroase a șnițele prăjite în ulei. 

N-ar fi crezut niciodată că pot încăpea atâtea lucruri într-un dulap.