Abisuri

Ziua în care m-am hotărât nu a fost cu nimic mai deosebite decât alte zile. M-am trezit, ca de obicei, la șapte, am dat drumul la radio, la aragaz, la apă, la duș, am deschis ferestrele, am pus o linguriță cu vârf de cafea, pentru prima oară în viața mea n-am adăugat zahăr, am luat cafeaua la timp de pe foc, nu mi-am adus aminte ce am visat, nu aveam nici un plan, nu trebuia să ajung nicăieri la oră fixă, n-am ascultat cu atenție știrile, mi-am dat seama că n-am umbrelă doar când am ajuns la metrou, iud fleasca, n-am înjurat pe nimeni, n-am nici un prieten, n-am nici măcar dușmani, iau metroul în fiecare zi la aceeași oră, nu m-am îndrăgostit niciodată de o fată frumoasă, nu mi-am dorit niciodată să fiu milionar, n-am fost premiant, n-am fost nici ultimul din clasă, n-am rate la bancă, n-am pretenții de la nimeni, găsesc un loc liber și mă așez, până la Romana mai sunt trei stații, de la Romana până la birou mai schimb două autobuze, uneori trebuie să îmi țin respirația, atât de tare pute a transpirație, alteori cer voie să deschid fereastra, acum nu miroase a transpirație, nu trebuie să îmi țin respirația, femeia de lângă mine miroase frumos și citește Murakami. Nu o fixez cu privirea, nu îndrăznesc să o întreb cum o cheamă, nu o ating din greșeală, nici măcar nu respir, atât de tare m-a fermecat cu prezența ei tăcută, așezată lângă mine pe un scaun de plastic albastru pe care s-au așezat, la rândul lor, oameni care n-au ajuns să se cunoască niciodată, la asta mă gândeam cu câteva minute înainte să mă hotărăsc .
Sunt Marius, mai am două stații și două autobuze până la birou și încă aștept să se întâmple.