
Prima oară când l-am văzut, mi s-a părut că-l știu de undeva. M-am tot gândit de unde să-l iau, dar nimic. În fiecare după amiază ne întâlneam. Îmi puneam capul pe pieptul lui și oftam. Era atât de frumos, avea ochii verzi și părul negru, lung. Odată s-a nimerit să dea bunica peste el. Un amărât, asta e, mi-a spus. Nu vezi cum îi atârnă parul vraiște pe spate. Mai dă-l încolo de Tarzan. Dar eu, până la optsprezece ani, nu l-am dat. Și nici după ce am plecat la facultate, nu l-am lăsat. Rahan-ul meu.









Lasă un comentariu