Ploua, ea era îmbrăcată în roșu, eu îmi uitasem umbrela acasă, ei nu-i păsa de ploaie, în definitiv, câțiva stropi mărunți într-o după amiază de noiembrie nu-s un capăt de țară, asta dădea să spună zâmbetul de pe fața ei și eu, eu m-am îndrăgostit pe loc de ea, nu mai știu dacă îmi era frig și nici dacă umezeala îmi ajunsese la oase. Știu doar că am privit-o cum întorcea pagină după pagină, până s-a întunecat de tot iar ea s-a ridicat de pe bancă și a plecat. Să fi trecut maxim o oră, sau poate doar mi s-a părut.
Abisuri 
Lasă un comentariu