Abisuri

Mi te-am pierdut undeva pe drum. Cel puțin așa mi s-a părut când, undeva pe la mijlocul paginii cincizeci și trei, ai declarat sus și tare, în dialog cu doamna M., că singura ta speranță, unica și singura cârja care ți-a mai rămas, este să vezi lumea. „Dar nu așa, cum o vizitează alții, doar închipuind străzi, oameni și cartiere, nu doar așa, imaginand elefanți, savane, lei adormiți la umbra vreunei tufe răsărite de nicăieri sau rinoceri roz ascunși cine știe pe unde, nu, eu îmi doresc aventura avionului întârziat, frigul chinuitor al îndepărtării, panica nopților fără semnal, fără tine, feeria tangoului argentinian, spaima trenurilor subterane, surpriza rugăciunilor de la miezul nopții, senzația sării acoperindu-mi rănile, strigătul ascuțit al durerii în contact cu apa, senzația de wow în fața canioanele ascunse, ultimul drum al lui Moise, delăsarea pe marginea piscinei, bucuria casei din livada cu măslini, nostalgia tavernelor grecești din cartierul Latin, libertatea recifului de corali, surpriza tancului de pe fundul mării, minunăția gusturilor, eu doar așa îmi doresc să vizitez lumea”, așa i-ai spus doamnei M., undeva pe la mijlocul paginii cincizeci și trei iar doamna M. nu te-a întrerupt, doamna M. te-a lăsat să-ți imaginezi, și, când ai tăcut, a dat din cap că da, totul era posibil, ba mai mult, ți-a dat cardul ei de credit, hărțile și cărțile ei de călătoriie, tinerețea și amintirile ei, doamna M. te-a însoțit apoi în toate descoperirile tale, în clipele tale magice și momentele tale de panică, doamna M. a fost întotdeauna alături de tine, chiar și în clipele tale de îndoială, în care te întrebai dacă toate acele lucruri, senzații, trăiri, oameni noi, dacă toate acelea erau cu adevărat posibile și ea îți răspundea că da, atâta vreme cât îți dorești, totul este posibil. Când am realizat că te-am pierdut cu adevărat, am închis cartea, m-am ridicat de pe scaun, și, în drum spre ușă, mi te-am recunoscut în oglinda în care, fără să vreau, m-am privit. Aproape că nu te-am recunoscut, erai un pic mai slabă, un pic mai bătrână, îți apăruseră și câteva fire albe dar erai mulțumită, te intorceai din călătoria vieții tale și ochii îți zâmbeau așa cum nu mi-am imaginat c-as fi putut zâmbi vreodată.