Abisuri

În fiecare dimineață iau autobuzul până la Defense, de la Defense iau un tren subteran până la Chatelet les Halles, de unde iau alt tren rapid, până la Arcueil.
În general, în autobuz e înghesuială, abia de reușesc să-mi găsesc un loc în picioare, sprijinită de vreun scaun sau, pur și simplu, agățată de un fel de ștreang de plastic agățat de bara de susținere care, dintr-un moriv știut doar de societatea de transport Île de France, se găsește atât de sus, încât doar un baschetbalist ar putea-o folosi, acolo, aproape lipită de tavanul îmbrăcât într-un material verde cu picățele albastre al autobuzului.
În general, când ajung la Defense, este încă devreme, nu mă împiedic de oameni grăbiți decât foarte rar, nu mă agăț de porticul de intrare decât foarte rar, nu mă acostează decât foarte rar cineva să-mi ceară ceva, refuz foarte rar când mi se cere să ajut pe cineva și foarte rar ajung să percep vreun cuvânt, vreun gest sau doar vreun semn de mulțumire din partea cuiva.
Odată urcată în trenul subteran, începe acea parte a zilei pe care, dacă aș putea s-o evit, aș evita-o cu orice preț, m-aș întoarce chiar și în Romania dacă aș putea scapă de ea, la asta mă gândesc în fiecare dimineața între la Defense și Charles de Gaulle Etoile, pe toată lungimea unuia dintre cele mai obscure și mai primejdioase și mai generatoare de coșmaruri și de amintiri de care cu greu, un om normal ar putea scăpa, tuneluri din lume.
Uneori ne oprim fix la intrarea în tunel și atunci e ca și cum nici n-am fi plecat de la Defense și doar gândul că la nici cincizeci de metri e peronul, ce atâta nebunie pentru cincizeci de metri, îmi spun în acele momente, în câțiva pași e deja lumină, doar gândul asta mă liniștește și reușesc să stau lipită pe scaunul meu până ce o voce de femeie începe să își ceară scuze în difuzor pentru disconfortul provocat. Alteori însă, defecțiunea, incidentul, momentul când cineva decide să se sinucidă, ne prinde, pe mine și un întreg tren subteran, fix în mijlocul tunelului, adică, oricum aș lua lucrurile, la kilometri distanță de ambele capete ale tunelului. Atunci situația devine extrem de gravă. Indiferent de cât de mult mi-aș fi trecut înainte prin fața ochilor scenariile “cum ar fi dacă”, nu reușesc niciodată să respir rar, să-mi imaginez vreo plajă în Maldives sau vreo mare turcoaz. Nici măcar o pădure tropicală nu reușesc să vizualizez și-n acele momente îmi spun că poate ar trebui să mă antrenez mai mult în acest sens, să mă încui în beci și să arunc cheia, să dorm cu obloanele trase sau să-mi înfășor un prosop gros în jurul capului, să sting toate luminile și să stau așa ore în sir, să mă obișnuiesc cu senzația, să învăț să respir cum trebuie și să-mi imaginez plaje tropicale, păduri și mări albastre.
La Chatelet les Halles lucurile încep să devina un pic mai roz. Până la Arcueil tunelele nu mai sunt atât de lungi, oamenii se sinucid mai rar, în general e ok până încep căldurile și se încing frânele și în vagon începe să miroasă a ars și a transpirație și, fix atunci, se petrece un incident, apare o defecțiune sau, un pic mai rar, decide cineva să se arunce în fața trenului din față.
Dar azi am noroc, încă e răcoare, de la gară până la servici o iau pe stradă în pantă, vreo 15 minute, nu mai mult, pe de-o parte sunt case, destul de aranjate, grădini în față, perdele la geam dar pe partea celalta sunt niște blocuri mari, roșii, construite pentru oameni cu resurse limitate, HLM li se spune pe aici și, de când m-a acostat un tip ciudat să mă întrebe cum mă cheamă, cele 15 minute trec repede, nu bag în seama pe nimeni, nu aud nimic, nu intru în vorbă cu nimeni, odată chiar mi s-a întâmplat să trec pe lângă un terorist și să nu-mi dau seama, atât de tare mă grăbeam pe strada aceea în pantă.