Să-i spunem K. De origine savoiarda. Dacă n-ar fi avut privirea aceea ucigătoare, ar fi adus, un pic, cu Patricia Kaas. Așa însă, vorbea în șoaptă și urla din priviri. Înaltă, slabă, mereu încruntata, cu buze subțiri și păr rar, nepieptanat, semăna cu o vrăjitoare. Când am întâlnit-o prima oară m-a ignorat cu desăvârșire. A vorbit într-una, timp de zece minute, fixand un punct de pe peretele din spatele meu. Niciuna dintre tentativele mele de a explica sau a argumenta lucrurile în favoarea mea n-a funcționat. În Franța doar de doi ani și încă ne-experimentata cu nuanțele și subînțelesurile limbii, bine crescută din fire, parașutata într-un adevărat război de ego-uri în urma unei reorganizări, eu eram jucăria ei preferată.
Îmi aduc aminte și acum, cu mare tristețe și, în același timp, cu mare regret, cum mi se strângea stomacul de fiecare dată când trebuia să o întâlnesc. Cu mare tristețe pentru că, de cele mai multe ori, nu eram decât un ascultător fricos, cu capul plecat, cu mare regret pentru că eram prea fragilă și prea lipsită de tupeu pentru a-mi susține argumentele, logice, de altfel. Femeia ma intimida, punct. Să-i spunem K. Când am întâlnit-o ultima oară, i-am mulțumit din priviri
Abisuri 
Lasă un comentariu