Abisuri

– Aici pe dreapta aveți baia, cu cadă și duș, vedeți? E suficient de mare, nu?, gresie, faianță, tot ce trebuie, așa, aici aveți un hol, pe stânga aici aveți bucătăria, intrați, intrați, are și aragaz, uitați, acolo e cămara, dulapuri, da, da, puteți deschide geamul, da în  strada principală dă, dar nu e foarte circulată, știți, e un cartier mic, mai vine lumea la hotel, mai sunt niște blocuri mai sus, lângă pădure, dar nu e trafic, uitați, aici aveți sufrageria, ceva mobilă, un televizor, aveți și un balcon, da, da ieșiți să vedeți, dacă vă uitați cu atenție, acolo în dreapta sus, se vede Cetatea, vedeți? Da acolo, seară e luminată, aici aveți camera, am zis să las mobila veche, dacă nu vă place să-mi spuneți, o duc la țară, ah, ok, e bine așa, atunci, ce ziceți, vă place?

Ce naiba să zic? De parcă aș avea de unde să aleg. Apartamentul e undeva în vârful unui deal, la marginea pădurii, într-un bloc din anii optzeci, neizolat, patruzeci de metri pătrați, plus balcon, mobila e din nuc masiv, “nu se mai fabrică azi așa calitate doamnă, ascultați la mine”, dar priveliștea e faină. N-are lift, zugrăveala e de pe vremea lui Pazvante, televizorul cam tot de atunci, de aragaz ce să mai zic, dar are două camere, două paturi, saltelele Relaxa par solide și, cel mai important, nu costă mult. Nouă sute de lei pe lună plus utilitățile și întreținerea. Calculez. Cam o mie două sute plus cinci sute mâncarea, o să rămân cu trei sute pe lună. Haine, rechizite și ceva dulce și bun, pentru Mara. Așa, cu frâna pusă. O să-i explic lui Mara cum stă treaba și ea o să înțeleagă. N-o să aibă nici anul ăsta telefon mobil și nici n-o să meargă în tabăra, la mare. O să găsească ea ceva de făcut, așa o să-mi spună, și, de telefon, ce-i trebuie ei telefon, că ea nu e copil de bani gata. Asta e adevărat, nu-i nici pe departe copil de bani gata. Că fug banii de noi ca de râie. Dar ne-om descurcă noi cumva, nu?

– Da, domnul Sebastian, îmi place. Chiar foarte mult îmi place. Aveți idee, vecinii cum sunt?

– Sunt ca peste tot, doamnă, că vecinii și rudele sunt cum ți-i dă bunul Dumnezeu . Unii mai buni, alții cu metehne. Dar nu trebuie să vă faceți griji, nu-s nici hoți și nici criminali. Doar că unii-s așa, mai ciudați, că-s bătrâni, și se plictisesc.

– Și știți cumva dacă vine ursul iarna? Că-i cam aproape de pădure.

– Acum, ce să zic? Uneori da, alteori nu. Dar dau alertă, nu vă faceți griji, doar să nu ieșiți din casă când sună, și gata. Mai trec pe la containerele de gunoi, că-s colea, în spatele hotelului, dar nu coboară niciodată dealul.

– Și iarna cum e, se alunecă tare pe deal?

– Ah nu, asta nu, că-i hotel MAI-ului și dau cu sare. Și, când ninge, trece plugul de cinci ori pe noapte. Face ceva zgomot, o să vedeți, că n-am pus termopane, dar o să vă obișnuiți.

N-o fi un capăt de țară, ne-om descurca noi cumva, nu-i așa Mara? Bine, Mara nu-i în momentul ăsta aici, cu mine, dar așa îmi place mie, să vorbesc cu ea, în capul meu.

M-am mutat în weekendul de după. Cinci valize și trei plase cu cărți, plus gemanatanul Marei. Ne-am căznit un pic cu ele, că patru etaje nu-s de colea fără lift, dar, până la urmă am răzbit. Cel mai important pentru mine e că-i place lui Mara. Când a intrat prima oară în apartament, direct pe balcon s-a dus. “Uite mami, se vede Cetatea”, a strigat fericită și apoi și-a ales camera. Camera mare, sufrageria cum ar veni, „că are fereastră spre pădure”.

Când am terminat cu mutatul, afară era deja întuneric și, din spatele ușii de vizavi, doi ochi curioși ne priveau prin vizor.