Abisuri

Era undeva departe, peste mari și țări, și era noapte. Spun asta pentru că nu reușeam să disting mare lucru. Formaseră un fel de hora în jurul meu și se învârteau când într-un sens, când in celălalt. Boxele, sau, mai degrabă, ce mi-am închipuit eu a fi boxe, erau așezate în vârful unei coline. Cel puțin a asta aducea, sau, poate așa mi s-a părut mie, pentru că era foarte întuneric. Era foarte întuneric și mirosea a plastic încins. Sau, a cauciuc ars. N-am reușit niciodată sa le disting foarte bine. În plus, când sunt foarte stresat, mirosul de transpirație se amestecă cu toate celalalte mirosuri. De ce n-am făcut nimic? Pai, ce era sa fac, așa legat la mâini si la picioare? Pentru ca, in timp ce eu încercam sa-mi dau seama dacă mirosea a plastic încins sau dacă mirosea a cauciuc ars, ei îmi legau gleznele cu un fel de sfoară metalică. Cel puțin așa o simțeam eu pe piele. De ce nu purtam șosete? Pai cine mai doarme cu șosete in picioare, vara? După ce s-au rotit de mai multe ori în jurul meu, unul dintre ei, care părea a fi un fel de șef de-al lor, a strigat la cineva sa oprească muzica. Atunci s-a făcut liniște. Atât de liniște încât mi-am auzit gândurile.
Urletul s-a produs în jurul orei trei. Dimineața zilei de patru mai. N-am tresărit, nu m-am ridicat din pat să iau o gura de apă, n-am aprins decât, foarte scurt, veioza, dupa care am adormit la loc, să văd ce se întâmplă.