Abisuri

Leo, de la Leonard, el m-a convins. “N-o să regreți, o să vezi”, mi-a spus într-o dimineață, în timp ce ne beam cafeaua așezati, amândoi, la masa din bucătăria mică, cu vedere spre grădină. “O să te scoată un pic din bula ta”, a continuat Leo, după care, convins că-i voi urma sfatul, s-a dus “să-și pună ceva mai de doamne ajută pe el, să nu-l mai ia lumea drept recuperator de materiale reciclabile de prin pubele”.
Avea dreptate Leo, trăiam de ceva timp în bula mea. Dar nu pentru că m-ar fi forțat cineva, nu, bula era o alegere perfect conștientă, bazată pe o listă lungă de argumente solide, din care faptul că muream de plictiseală, era cel mai important. Drept pentru care, am acceptat. Am coborât amândoi în centrul vechi al orașului de la poalele dealului și am luat-o pe străduțele înguste. Nu putea să-mi spună unde mergem. Era o surpriză și așa trebuia să rămână. Când ne-am apropiat îndeajuns de tare încât să mă pot descurca și cu ochii închiși, Leo a scos un fular din buzunar și mi-a spus să nu-mi fie teama, că o să fie bine, să-l cred pe cuvânt. Apoi a mi-a legat fularul în jurul ochilor și m-a luat de mână, trăgându-ma ușor, după el. Am auzit cum a deschis o ușă și a salutat pe cineva. Păreau să se cunoască bine. Am recunoscut mirosul de cărți. Cărți vechi, cu foi îngălbenite. Să nu care cumva să deschid ochii, mi-a spus Leo. Nu încă. Nu înainte de a alege o carte. M-am lăsat ghidata până în fața a ceea ce, dincolo de fular, părea a fi un raft plin cu cărți. „Acum alege una. Simte-le înainte, nu te grăbi”, mi-a spus Leo, și am făcut exact cum mi-a spus. Am pipăit, una câte una, fiecare carte. Le-am imaginat titlul, personajele și povestea. Le-am simțit veșnicia. Minute întregi am tot căutat. Voiam să fie alegerea perfectă. Să nu am dubii că aș fi putut alege mai bine. Să nu mă simt ca un impostor când toți ceilalți m-ar fi privit de sus, perfect stăpâni de sine și de propriile lor alegeri. Care ceilalți?, m-am întrebat. Păi tocmai asta era problema. Mereu se găsea cineva în capul meu, să tragă de ițele sufletului până într-atât încât să mă cuprindă îndoiala.
Până la urmă, am ales. Aveam voie să-mi dau fularul jos de pe ochi? Aveam. Aveam voie să privesc înăuntrul cărții alese? Aveam. Era o carte cu povești. Oare fusese alegerea perfectă? Dracusorii din capul meu au început să țopăie. Dădeam paginile, una câte una, și încercam să-mi păstrez cumpătul. Pagina 101 nu exista. Asta a fost primul indiciu. Al doilea semn a fost zâmbetul de pe fața lui Leo. Da, jocul abia începuse. Am căutat-o printre celelalte cărți, până am găsit-o. Dar de unde să fiu sigura că e pagina pe care o căutăm?, l-am întrebat pe Leo din priviri. O să știu, să fiu liniștită, o să știu. Am privit pagina 101 minute în șir. Nu avea nici o legătură cu povestea din care, în teorie, trebuia să facă parte. Un desen, asta era pagina 101. Un castel, niște scări, un butoi, un cal alb. Nici o legătură între ele. Nicio legătură între ele?, m-am întrebat, și am mai privit o dată desenul. Dacă în butoiul acela, în care toți acei necunoscuți își aruncau coșurile încărcate cu ură, dacă în butoiul acela eram ascunsă eu ? Acolo, sub greutatea păcatelor altora? Cum ar fi fost ca Leo să fie cel Cățărat, cel care știa să deschidă lacăte peste lacăte? Ar fi fost frumos. Și calul alb? Pot să mă urc pe el? Toți au dat din cap că da. Convinsă că fac ceea ce trebuie, mi-am luat la revedere și dusă am fost. În urma mea, în grădina din spatele casei, au înflorit macii.