Abisuri

Pe aleea întunecată nu-i nici țipenie de om. Marci grăbește pasul și-și face semnul crucii, cu limba, pe cerul gurii. Că are sacoșe în ambele mâini, altfel și-ar fi făcut cruce așa, cum se face, cu degetele strânse atât cât trebuie. De la un umăr, spre celălalt. De trei ori și-ar fi făcut făcut cruce așa cum trebuie și apoi ar fi privit spre cer și ar fi spus, în gând „Doamne apară și păzește”.
Dar așa, cu ambele mâini ocupate și cu cerul acoperit de nori negri, amenințători, Marci a făcut cum a putut. Poate d’aia s-a și întâmplat ce s-a întâmplat, așa o să-i spună Marci mâine, doamnei Dana, când doamna Dana o să o întrebe ce are de-i așa agitată.

– Păi ce să am, doamna Dana, doar ce mi-am făcut ieri cruce, știți dumneavoastră, pe alee, că și n-am mai fost.

– Cum așa, Marci dragă, cum n-ai mai fost?

– Adică nu m-am exprimat eu bine. N-am mai fost pe alee. Am ajuns într-un loc în alb, negru și mult gri. Și nu doar din cauza prafului, că praf era pe toate alea, ci așa, în general.

– Stai puțin, o să se arate doamna Dana curioasă, cum adică așa, în general? Și unde anume era locul ăsta?

– Unde era eu n-am de unde să știu, doamna Dana, că am încercat să întreb pe unul și pe altul, să mă dumiresc, dar credeți că m-a băgat cineva în seamă? Nici nu se uitau la mine, ziceai că nu exist, sau că sunt invizibilă, Doamne apără și păzește. Ca să mă conving de una singură că sunt, m-am dus să mă uit în vitrina unui magazin.

– Și? Erai?

– Eu eram, doamna Dana, dar ceilalți nu. Adică nu m-am exprimat eu bine, acolo, în vitrină, ceilalți nu erau. Dar, când mi-am întors capul spre stradă, au apărut. Adică nu m-am explicat eu bine, n-au apărut, că nu plecaseră nicăieri, doar că acolo, pe stradă, erau.

– Și în vitrină nu.

– Da, doamna Dana, fix așa. Și ce să vezi, când m-am uitat mai bine în vitrină, nici eu nu eram așa cum sunt, în general. Adică nu m-am exprimat eu bine, eram tot eu, cu gândurile și cu necazurile mele, dar eram mai tânără și eram îmbrăcată așa, cum se îmbrăca mama când era fata. Și, ce să vezi, doamna Dana, când m-am uitat mai bine la cum eram îmbrăcată, a început, brusc, să plouă, dar ploaie, doamna Dana, cu bulbuci, în nici două minute s-au format bălți și printr-una dintre bălți, cea din fața vitrinei, a trecut o mașină în viteză și m-a stropit de aia am fost. Udă din cap până în picioare, așa am rămas în urma ei, dar pe cine să boscorodesc și de ce, doamna Dana, că doar eu știam că sunt acolo, adică cum să mă ferească el, șoferul, dacă nu m-a văzut?

– Și pe urmă?, o s-o întrebe doamna Dana pe Marci, din ce în ce mai prinsă de poveste.

– Pe urmă, n-o să vă vină să credeți, mi s-a făcut frică. Dar nu așa, o frică obișnuită, frica de toate zilele, nu, doamna Dana, mi s-a făcut atât de frică de-am început să tremur. Adică nu m-am exprimat eu bine, să tremur și să dardai, că, în plus de frică, mi-era și foarte frig. Și-am luat-o la fugă de frică, doamna Dana. Așa, ca și cum aș fi vrut să scap. Adică nu m-am exprimat eu bine, chiar voiam să scap de acolo, că de-aia am și luat-o la fugă, și am fugit așa multă vreme, printre mașini, printre oameni, pe pietrele alea cubice, că am uitat să vă spun că, acolo, toate străzile erau făcute din pietre cubice, am fugit așa până când am dat de-un câmp și abia atunci m-am oprit. Și ce credeți doamna Dana? Când să mă uit înapoi spre oraș, orașul ia-l de unde nu mai e. Adică nu m-am exprimat eu bine, orașul era, dar nu-l mai vedeam eu.

– Stai tu Marci un pic, o să o întrerupă doamna Dana, dar tu de unde știi că orașul era?

– Aveți dreptate, doamna Dana, eu așa am bănuit, că orașul era dar nu-l mai vedeam eu. Dar poate că m-am înșelat.
Așa se gândește Marci pe aleea întunecată și i se face frică. Dar nu o frică din aia, obișnuită, de toate zilele, ci una mare de tot, atât de frică i se face lui Marci, că scapă sacoșele din mâini și o ia la fugă. Și fuge până nu mai poate respira și abia atunci se oprește și-și face cruce cu degetele strânse atât cât trebuie, de la un umăr spre celălalt, de trei ori și apoi privește spre cer și-și spune încet „Doamne apară și păzește”.