Abisuri

Am întâlnit-o acum mulți ani, pe vremea în care o pălărie, de orice culoare se întâmpla să fie, întorcea multe priviri. Mâncam un ecler la singura cofetărie decentă din oraș, cofetăria teatrului, cum i se spunea pe atunci, când am zărit-o. Blondă, diafana, îmbrăcată într-o rochie subțire, albă, cu o pălărie roșie, pe cap. cu o fundă mare, la fel de alba ca și rochia. Părea fericită. Mergea de parcă ar fi dansat și zâmbea. Puținii oameni peste care își lipea zâmbetul, o priveau grăbiți și triști, evadați pentru o clipă din banalul lor cotidian.
Era o duminică tristă de vară, cu nimic deosebită de alte duminici triste din acele timpuri.
Cu o săptămână în urmă fusese ziua mea dar n-o sărbătorisem în nici un fel. Mă mulțumisem să dau din cap că da, îmi plăcea nespus de mult cadoul, o carte de povestiri scrise la persoana a treia. Mi-aș fi dorit o mică petrecere, între prieteni și colegi de clasă, dar nu fusese cu putință. Nu aveam spațiul necesar. Cum să fi fost oare să fie zece persoane îngrămădite în apartamentul nostru mic, de bloc, de 37 de metri pătrați? „Doar imaginează-ți, abia de încăpem noi patru, eu, tu și cei doi bunici”. Avea dreptate mama, n-ar fi avut să fie decât absolut îngrozitor.
Ca să mă bucure cumva, îmi promisese bani de-o prăjitură, la următoare chenzina. Alesesem un ecler de ciocolată de trei lei și douăzeci și cinci de bani. Era ultimul și vânzătoarea se scuzase că e așa, cum să-i zică? „Așa, ne-uniform”. Nu pricepusem ce voise să zică, dar nu insistasem. Mă așezasem la o masă, la geam, să mă uit la lume. Atunci am văzut-o pentru prima oară. Blondă, diafana, cu o pălărie roșie pe cap. I-am zâmbit. Mi-a zâmbit, la rândul ei, și a trecut mai departe. N-am auzit bufnitura. A fost doar țipătul acela ascuțit și liniștea de după.
În urma ei, pălăria roșie a rămas acolo, înțepenita între două lumi.
Am lăsat lingurița pe farfurie și n-am terminat eclerul.
Când am ajuns acasă am deschis cartea de povestiri și, în spatele coperților, am început să plâng.