Abisuri

Avea mâini moi Mihnea, mâini bune, le numeam eu, mâini care știau să atingă. În serile lungi de iarnă, în care se înnopta pe la cinci și eu aterizam ca un sac pe canapeaua din fața televizorului, îmi așeza capul în poala lui și apoi îmi masa tâmplele. Ce bine știau mâinile acelea să maseze tâmplele, era ca un fel de poezie în vers alb senzația dată de apăsarea degetelor în locuri știute numai de ele.