Abisuri

Orașul nu este foarte mare, nu mai mare ca Brașov-ul, iar oamenii sunt primitori. În centru, majoritatea clădirilor sunt construite din piatră vulcanică, creând astfel un decor sumbru, scos parcă din cărțile de groază. Cea mai frumoasă clădire din oraș este catedrala, construită din aceeași piatră neagră, vulcanică. La nici o sută de metri de catedrală se află strada cunoscută drept strada roșie, după modelul celebrei străzi din Amsterdam. Este străduța îngustă, pavata cu pietre cubice. Sunt multe boutique-uri pe străduța asta, pe ferestrele cărora îmi place să-mi scurg ochii dar în care nu îndrăznesc să intru de teama că mă voi vedea asaltata de vânzătoare plictisite care mă vor întreba dacă mă pot ajuta cu ceva, și eu, în lipsa unui vocabular decent, voi fi nevoita să cumpăr ceva, orice, doar ca să scap de gura lor și de cheful lor de vorbă de care mi-ar fi imposibil să mă molipsesc, pe de o parte pentru că sunt o fire tăcută, introvertita, înclinata spre analiză și contemplare, și, pe de altă parte, pentru că nu-mi permit încă, și îmi place să cred că situația se va schimba în curând, să cheltui mai mult decât suma pe care am calculat-o drept maximul posibil, cât să nu mor de foame și să-mi rămână și să pun deoparte, pentru ai mei, când voi ajunge să-i văd, mai încolo. Mult mai încolo. Atât de departe mi se pare momentul acela, când îi voi vedea, încât, în loc să profit de aerul boem al orașului, de culorile toamnei care tocmai ce s-a așternut, în loc să ascult zgomotele străzii noaptea și să miros parfumul oamenilor ziua, în loc de toate acestea, eu mă încăpățânez să număr zilele, din nou și din nou.