
E atât zgomot izbucnit din nimic, atâtea voci născute din șoapte, sunt atâtea vise decedate în fașă. În ultima vreme s-au amestecat toate. Anotimpurile, amintirile, visele, căile. Azi am luat-o, agale, pe Canal. Ca să înțeleg de ce, am privit orașul de sus. Neînțeles, de sus orașul tăcea. Mi-am scos telefonul și am imortalizat lucruri urâte. Grafitti pe un vechi depozit de sare, niște garduri rupte, primul sărut. Înainte să plec, mi-am pus căștile pe urechi și am dat drumul la jazz. Abia atunci s-a năruit lumea.








Lasă un comentariu