Zgomotul bocancilor pe piatra cubica îmi par, din spatele lacrimilor, imposibile. Și totuși, se întâmplă. Gloanțele, sfărâmate de caldarâm, mă țin, toată noaptea, trează. Inspir. Respir. Oare chiar sunt? Focurile de armă se aud, de undeva de lângă „palatul telefoanelor”. Urechea mamei mele pare lipită de telefonul fix, portocaliu, din ebonita. Vocea mamei mele tremură. Vreau să cred că voi putea trage obloanele. Vreau să cred că voi putea coborî în pivniță. Vreau să cred că vom fi liberi. Vreau să cred că voi ajunge, odată, să vă povestesc asta.
Brașov, 21 decembrie, 1989.
Abisuri 
Lasă un comentariu